Miezonoptica

Hău! Cuvioşii, pioşii şi ceilalţi străbătuţi de un for interior evlavios sunt rugaţi să mă ierte pentru necuviinţa de a alege ăst titlu pentru postul ce va urma, dar dată fiind proximitatea temporală faţă de ora 00.00, m-am văzut constrânsă să-l tastez acolo unde scrie Title.

Întrerup moţăiala voastră nefondată- fiindcă este sâmbătă, ar trebui teoretic să fiţi trotilaţi high class prin vreo bodegă- pentru a vă informa că eu, în general, visez. Şi nu numai eu, ci şi alte miliarde de oameni. Dar dintre bilioanele acelea nesemnificative se remarcă două prietene de-ale mele, Valeeh şi Mereeh, care visează şi ele-n tandem cu mine aceleaşi giumbuşlucuri fantasmagorico-imposibile.

Mă, şi cum şedeam eu astă seară cu sinusurile tumefiate, cu o febră d-aia timidă - 38, 5- cu ochii calzi şi umezi, dar nu ca asemănare izbitoare dintre mine şi o vacă, ci ca simptom al unei răceli vindicative, care te prinde după aproape un an de strecurat tiptil printre virusuri, în timp ce mă conversam cu Valeeh se petrece o minunăţie de-ntâmplare, pe care, evident, nu am presimţit-o.

Şi-anume, dintr-un neant strictamente delimitat, V. mă anunţă somptuos că aseară a visat că mânca un adidas. Moncher, un ADIDAS! Nu ştiu sigur ce firmă, dar dacă era un adidas Adidas, ne-am dat dracu' fiin'că era un adidas la puterea a doua, deci un super adidas. Şi îl- citez- "dezasamblase", deci îl păpa premeditat şi cu stil. Şi la ce se gândea micuţa de ea in tot răstimpul acesta? La faptul că probabil stomatologul ei ar căsăpi-o cu patentul de bracketsi peste ochii-i drăgălaşi. Căci da, stimabili, şi ea, ca şi mine, are aparat dentar dintr-ăla care prinde Wifi pe la Universitate. Dar asta este altă povestioară, de povestit în altă seară. Şi când ai aparat d-ăsta nu ai voie să muşti, să mănânci seminţe, nuci, fistic, ursuleţi koala, caramele, gumă de mestecat şi pantere roz. Nu ai voie vată pe băţ, nu ai voie nimic. Nici să respiri prea tare n-ai voie că poate-ţi sperii sârma şi ţi se dezlipeşte vreun nenorocit d-ăla metalic. Dar na, noi ne considerăm şic şi ne hlizim ca nişte hiene aburite de fiecare dată când se iveşte ocazia, pentru a testa rezistenţa vizuală a celor care ne acompaniază.

Şi visul acesta are şi o continuare. Deunăzi, când făceam disperată abdomene în scopuri altruiste, în parcul situat la 2 metri de casa în care locuiesc şi pe care într-o zi o voi transforma în buncăr antiatomic cu turnuleţe şi ponei zburători vigilenţi pe post de santinele, mândra s-a confesat din nou cu privire la altă experienţă onirică. De data asta, liberală fiind din convingere, ca şi mine, l-a visat pe Crin Antonescu. Şi nu oricum, ci cu vreo 20 de ani mai tânăr, cu cercel albastru în ureche, cu pleată răzleaţă şi cu un tatuaj imens şi negru pe omoplaţi, care reprezenta un păsăroi-vulturoi cu aripile deschise. Fiindcă liberalismul ne dă aripi, iar Red Bull nu mai e la modă. Şi Crinişor- pe care eu şi toţi ceilalţi îl vom vota, căci merită, dar nu dintr-un motiv anume ci fiindcă are o podoabă capilară impresionantă- dădea interviuri în piscină, unde-şi etala six packul aferent şi bicepşii bine lucraţi. Şi asta nu este tot, stimată audi.. citutenţă, căci lumea era fascinată de el şi avea de gând să-l voteze. Sondajele confirmau aceasta.

Stimabila Mereeh a visat şi ea un subiect dintr-acesta de scurtmetraj. Se făcea că o profesoară pe care o iubim *cough cough cough cough* adunase restanţierii pe un bloc din Militari paralel cu al ei. Dihania monstruoasă, cu trei capete - bine, avea doar unu', dar face cât trei hidoase- striga drăguţii terorizaţi în ordine alfabetică. Ei, şi această Muriel autohtonă, cu puterile ei paranormale în materia pe care o predă şi care ne solicită 'ntelectual până la limita inferioară a mantalei Pământului, îi făcea pe studenţachii care picaseră restanţa să sară de pe bloc. Noroc că Mereeh, cunoscută şi sub numele de Mewii sau Meri, luase 7 şi deci scăpase de această nimfă sferică.

Şi fiindcă deja buricele degetelor îmi zbiară de lene, voi păstra visul meu pentru alt post, în speranţa că până atunci voi visa alte tâmpenii d-astea. Prevăd că voi începe să visez şi OZN-uri, rase extraterestre şi alte scârnăvii de genul, fiindcă citesc "The Hitchhiker's Guide to the Galaxy" care este fenomenal de mişto şi care a început să mă obsedeze crunt.

Când răţuşca cea urâtă se transformă-n paraşută

Băi, deci să fie de la bun început clar un lucru. Îmi plac femeile frumoase. Sunt genul de tipă care se uită după alte tipe şi exclamă- cam aşa cum fac unii imberbi - "Mamă, ce bună-i tipa asta". Diferenţa dintre mine şi ei constă în faptul că eu nu m-apuc să schelălăi ca un coiot turbat şi nici nu purced a le pipăi lasciv pe dealuri sau văi- după caz. Pur şi simplu exclam în sinea mea asta şi merg mai departe, aşa cum face un om sigur pe preferinţele sale sexuale, căci nu, spre dezamăgirea voastră, tentele mele de lesbianism sunt precare.

Şi-astăzi, cum mă-ntorceam eu doct de prin oraş, cu Douglas Adams în mâini, căci în nanogentuţa-mi abia-mi încape portofelul din care nu ies numai molii, ci un întreg ecosistem de lepidoptere, o zăresc pe ea. Ea, în şcoala generală, era o tipă pitică, cu nişte sâni cât două pepenoaice - care, între noi fie vorba, sunt pepenii ăia family-size- cu unghii foarte lungi şi cu un burduhan cât Genghis-Han *haha, rimă*. În alte cuvinte, era răţuşca cea urâtă sau broasca râioasă. Aveam oricum dubii-n privinţa genului când venea vorba de ea.

Şi-o văd azi. Pe tocuri, evident. Tot mai scundă ca mine, dar cu circumferinţa taliei vizibil redusă. Părul negru, violent vopsit. Sprâncenele la fel. Botul roşu, multiplu rujat. Sutienul p-afară şi, la spate, breteaua deasupra maieului mulat. Într-atât de mulat încât îl auzeam plângând şi implorând să fie dat jos, şi nu, eram perfect trează. La un moment dat, observ că avea şi sutienul prea mic - nu, nu eram la 2 cm de ea şi nici nu îi aruncam ocheade languroase, dar când ai aripioare d-alea lângă subraţ şi sutienul aproape cordeluţă de păr, este greu să treci cu vederea acest amănunt picant. Şi asta nu e tot. Nu. Individa avea şi-un tatuaj deasupra funduleţului, ca să semnalizeze probabil sensul unic şi necomplicat. Să nu carecumva să se-apuce vreun derbedeu să discute cu ea despre filosofia existenţialistă. Noah. Deci avea şi tramp stamp, ca să fie de neuitat.

Şi-apoi mi-am dat seama că genul ăsta de tipă sperie un tip normal. Eu una, dacă aş fi posesoarea unui zdrăngănel erectil aş fugi de ea. Dacă mă bate sau mă muşcă? Dacă-mi scoate vreun ochi cu ghearele alea de Ghionoaie care nu ştie ce-i aia o unghieră? Dacă mă sufocă atunci când este peste mine? Şi na, tre' să fie frustrant cu sânii care nu-ţi încap în mână. Ce faci cu surplusul?

Şi am observat toate astea în cele 5 secunde în care am îndrăznit să mă uit fugitiv la ea. Dacă m-ar fi luat în radar, cred că ajungeam acasă perforată ca o strecurătoare şi cu vreun streptococ sălbatec în organism.

Şi-am coborât, eu cu Douglas Adams (pe care-l am de la Andrei) şi-am mers aşa spre casă. Şi na, m-am gândit că uneori răţuştele urâte nu se transformă în lebede. Evoluează în aceste fiinţe pe care le numim cordial paraşute.

Aşa-mi vine câteodată

Băi, este septembrie. Şi-n afară de depresia aferentă lunii, resimţită îndeobşte de emoiaci, începe depresia studenţească, reprezentată de restanţe. Şi este o chestie infamă asta, fiindcă marea miză e în sesiunea propriu-zisă. Ce naiba mai contează acum dacă iei sau nu restanţele când ai picat examenul din vară? Este ca şi cum ai juca fotbal cu o minge dezumflată. Na, dacă nu ai nimic mai bun de făcut, treci şi tu pe la restanţă, cine ştie ce inspiraţie supraomenească te izbeşte în chakra dintre ochi şi reuşeşti să catalizezi reacţiile neuronale spre beneficiul tău.

Asta se întâmplă rar. În general, dacă nu treci în anul III şi ai numărul de credite, nu prea îţi găseşti motivaţia interioară necesară ca să înveţi - chestie care mi se întâmplă în acest moment mie. Şi da, aţi ghicit, amân momentul începerii cititului pentru examenul pe care-l am mâine.

Ideea este că, în general, ne doare la bască de restanţe. După ce-mi găsesc mojo-ul demult pierdut, am să reiau activitatea pe blog. Poate mâine la examen are să-mi sufle-n ureche răspunsuri duioase un pitic verde cu scăfârlie ţuguiată şi pălărioară cu floricele. Sau poate c-am să fiu inspirată, cine ştie?

En fin, baftă vouă, bestii înţărcate-n ţarcuri cu restanţe şi baftă vouă, integraliştilor, căci s-ar putea să vă prindem şi să vă luăm la reclasificări. *evil grin*

Să-i mulţumim lui Dumnezo pentru PeNINsule

Iacătă-ne ajunse în Târgu Mureş, un superb oraş care ne-mbie la reverii cu Trent Reznor. M-am decis brusc să scriu în timp real despre PeNINsula şi despre oraş, pe măsură ce mă strecor şi eu în melanjul de ardelenesc-pitoresc al locului.

Până una-alta, stăm la un Alb-ca-Zăpad care găzduieşte în apartament 7 pitice sexoase, cu tăt cu noi. Aşadar, până când pozez măcar un copac sau un câine de Mureş, vă las în compania celor de la NIN şi Prodigy, pe care vă invit să-i ascultaţi cu volumul la maximum, dând din capetele aflate în dotare în stânga ori dreapta, sus sau jos, de perete ori de geam, după preferinţe.

Salve, cavaleri ai lulouniversului.

B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

Încă ..

... mai cred în voluntariat şi în concursuri pe care le poţi câştiga dacă te străduieşti un pic. Şi de cele mai multe ori îţi dai silinţa atunci când merită. Şi eu zic că următoarea chestie merită.

http://www.csf.ceetrust.org/

Marţi şi cele 134376 ceasuri rele, care merită a fi biciuite

De prin decembrie, de când am aparat dentar, nu îmi mai pot roade unghiile, obicei mârşav care mi-a ocupat mai toată copilăria şi adolescenţa. De fapt, era într-atât de obsedant ticul acesta încă de când aveam vreo 4 ani. Prima mea amintire conştientă e legată de cum mă ascundeam după frigider ca să-mi rod unghiile, ascunzându-mă de soră-mea care dezaproba crunt rosul unghiilor şi care mă cotonogea de fiecare dată când mă zărea apropiindu-mi mâna de gură.

Şi am descoperit mersul la manichiură *cele 3 chestii bune ale francezilor : croissantele, ze french manichiure şi Napoleon (primul sau al treilea sau ambii)*. Ei, şi mă tot duc pe-acolo, ori săptămânal, ori când am timp, ori când nu-mi mai simt unghiile. S-a transformat dintr-un supliciu, că na, aveam 3 cioate şi mă durea numai când vedeam forfecuţa aia, într-un tabiet.

Şi ştii, toate fazele alea din filme se-ntâmplă pe bune în salon. Discuţiile pendulează de la poziţia cadelabrului răsucit la 360 de grade undeva la 5 dimineaţa şi până la cine-şi mai pune pirostriile. Manichiurista e-un fel de Dumnezeu cartieresc. Ştie tot, de la cine s-a mai mutat, cine pe cine cu cine a mai înşelat şi până la bolile de piele ale cucoanelor care mai trec pe-acolo - lucru pe care nu aş fi ţinut morţis să-l aflu, dar deh, ce nu-ţi aud urechile.

Şi se mai trezeşte câte-un babet care vine să-şi despieliţeze deştele să mă-ntrebe cât mai ţin proteza. Şi în momentul acela mă transform în Hulk. Încerc să-mi menţin calmul inexistent, iau o postură de cvasi-soprană şi-ncerc să le explic că NU ESTE O PROTEZĂ DENTARĂ FIINDCĂ AM 19 ANI, nu 123, ca ele. Şi că este temporar. Şi că nu, nu-l am fiindcă e trendy, ci fiindcă am avut nevoie de el ca să nu arăt ca Mowgli. Din ciclul babes with boobs - babe cu bube :))

Şi astăzi era mai calm decât de obicei. Am fost pusă la curent cu ce se mai petrece prin familia manichiuristei, mi s-au arătat ojele noi, mi-am spoit unghiile violet pentru prima oară-n viaţa mea şi am dat să plec. Şi EVIDENT, când m-am ridicat mi-am rupt papucul. Şi era un flip flops d-ăla imbecil, fără niciun scop anume decât a fi purtat prin curte/casă.

Am plecat de-acolo -noroc că-i aproape de casă- şi am încercat să-mi târşâi piciorul cu tot cu papucul aferent, dar arătam ca Michael Jackson în thriller, aşa că mi-am băgat piciorul *sic mie însămi!*, m-am descălţat de amândoi şi am încercat din răsputeri să-mi imaginez că nu-i mare scofală, că-s pe plajă, desculţă. Exerciţiul meu imaginativ a dat însă greş când un coclete a simţit nevoia de a-mi spune că-s în picioarele goale şi o babă s-a închinat văzându-mă. Şi am mers aşa vreo 5 metri şi dup-aia am simţit.

Am simţit durerea primordială a oamenilor peşterii care mergeam desculţi. Bolovani şi cioburi, pietre, ţărână, amibe şi toate rahaturile pe care ei or mai fi călcat. Dar eu eram varianta 2.0, eu am simţit şi cele 1000 de grade ale asfaltului. Şi atunci am început să fug ţopăind, de arătam taman ca o capră beată. Ţupa-hopa-penelopa, dă-i şi sari şi schelălăie. Şi desigur, erau toţi vecinii ca să asiste la show. Şi marea lor dilemă era de ce naiba nu îmi pun papucii-n picioare dacă-i am în mână. Oricât mi-aş fi dorit să le-arunc flip flops-ul în moalele căpăţânilor atinse de calviţie, am zis că mă arde prea tare la pernuţe, aşa că am continuat să ţupa-hopa pân' acasă. Şi cea mai dureroasă parte aici vine, căci aleea noastră nu mai e cimentuită cum trebuie de ceva timp, aşa că am păşit pe ciment denivelat şi sfărâmiţat. Şi apoi am dat de gresie. Doamne, ce minune e şi gresia asta. E sublimă.

Şi am mers să mă spăl pe picioarele sângerânde - şi nu, nu exagerez, picioarele mele arată de parcă am tras la coasă toată ziua pe un câmp din Ucraina. Apă rece. Ah, iarăşi sublim. Şi apoi covorul, unde-am mai scăpat o-njurătură printre bracketsi. Şi mi-am adus aminte că îmi lăsase soră-mea o pereche de scârnăvii d-astea, pe care eu le-am desconsiderat şi aruncat într-un ungher sinistru al casei, spunându-mi că sunt cele mai odioase încălţări de când s-a descoperit focul. Nici prin curte nu i-am purtat de urâţi ce sunt.

Şi acum ghiciţi ce am în picioare dacă nu doi brontozauri dintr-ăştia de plastic, care sunt chiar foarte confortabili, dar la fel de iritanţi estetic.

Măcar am manichiura frumoasă, dacă tot şchiopătez cu ambele picioare.

Hărţuire

Era o vreme când mi se întâmplau şi lucruri normale. În general însă, sunt magnet de ciudaţi. Adică în troleibuz, chiar dacă sunt toate locurile libere şi mă aşez pe un scaun, sigur la prima staţie va urca o cohortă de muncitori cu chef de vorbă şi de "Bellissima, ai un ceas?". În metrou, chit că mă transform într-un păianjen subteran şi mă tupilez într-un colţ, se va nimeri, într-un moment sau altul un aurolac hapciupalitic care să-şi sufle-n pungă fix lângă omoplatul meu stâng. Iar despre tramvaie .. despre astea vom vorbi în cele ce urmează.

Trebuia să ajung la dentist şi pe la biblioteca facultăţii ca să-l las pe monsenieur Cizek înapoi pe raft. Ca side something, m-a ajutat tare mult cartea aia la examen, dar m-a cocoşat. Cred că-s 5 kilograme de Imperiu Roman în ea.

Şi ca de obicei plec veselă nevoie mare de-acasă, cu traista-n spinare şi cu ochelarii de soare pe nas şi iau tramvaiul 20. Că stau la cuca măcăii, în Bucureştii Noi. Şi să nu aud că nu-i zonă periferică. Vă pocnesc cu topografia Bucureştiului peste ochi dacă îndrăzniţi să-mi spuneţi că nu stau unde şi-a-nţărcat dracu' copchilaşii.

Şi la prima se urcă în tramvai un individ, ţigan de etnie, psihopat aşa el de fel. E d-ăla de se zgâieşte la tine într-atât de insistent că-ncepi să auzi zgomotul acela pe care-l face creta pe tablă. Şi na, m-am uitat pe geam vreo două staţii. La un moment dat mă-ntorc şi eu în dreapta - stătea paralel cu mine, pe scaunul celălalt. Şi ce-mi văd ochii mari? Omul se autosatisfăcea uitându-se la mine. Iisuse Hristoase, îşi scosese vrejul şi era în culmea plăcerilor. Nici nu am ştiut cum să reacţionez. M-am ridicat şi m-am dus în faţă, verde ca un şarpe boa. Am rămas aşa, şocată până la Victoriei, când m-a apucat revolta şi mă gândeam să mă duc să-i ard o carte peste mutra aia de psihopat onanist. M-am calmat în schimb şi m-am dus la facultate unde este tanti drăguţă bibliotecară care iarăşi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva, dacă-mi merge bine, chestii d-astea care m-au făcut să-mi mai revin niţel.

Şi-apoi, în timp ce-mi priveam papucii, mi-a venit în cap cursul de relaţii internaţionale şi monopolul asupra puterii. Şi mi-am zis că e musai să mă duc la poliţie. Şi asta am şi făcut. Înverşunată, total lipsită de graţie, că na, ăla se masturbase lângă mine- cum dracului faci asta să sune mai academic de-atât?- şi nervoasă nevoie mare am intrat în secţie. Şi în pofida aşteptărilor mele, că na, mă duceam acolo să fac ce?- Plângere? Nici nu ştiu cum îl cheamă, la descrieri fizice mai mult decât că era negru, buzat, cvasichel şi gras şi-ntre 35 şi 45 de ani nu aveam ce spune - am fost ascultată şi ajutată. Mi s-a zis că-n cazul în care-l mai văd să sun la 112 şi ei vor veni de-ndată să-i aplice onanistului vesel o amendă cât extazul lui de mare. Nu s-a făcut mişto de mine, m-au respectat şi tratat aşa cum ar trebui tratat orice om care se află-n posesia propriilor capacităţi mentale.

Iată cum, cel puţin pentru mine, mitul cu poliţiştii a picat într-o frumoasă după-amiază de iunie. Am decis că pentru siguranţa mea sufletească şi integritatea mea corporală am să-mi achiziţionez un spray paralizant. Totodată, o să am grijă să car dicţionarul de politică oriunde m-aş duce, că ar fi mişto aşa să-l orbeşti şi pocneşti cu Blackwellu' pe post de armă albă.

Şi în loc de concluzie, m-am gândit la ce le-aş face ăstora care nu-şi pot ţine proţapul închis de nicio culoare. I-aş pune să poarte bikini roz, pufoşi, foarte rezistenţi şi elastici. Şi i-aş atârna cu chiloţii pe post de ham de-o macara. Apoi aş mitui toţi copii din cartier cu bomboane şi i-aş pune să-l căpieze cu pistoalele cu bile. Să simtă cum e să fii umilit. Şi hărţuit. Că în fapt, asta s-a întâmplat, m-a hărţuit.

În final, îi urez molestatorului un călduros "Usca-ţi-s-ar". Fucktard.

Teribiliști, fumători și teribiliștii-fumători

Băi, deci trebe să vă anunț în mod formal că mai am doar două examene *Doamne-ajută*. Și că-s încă vie și nevătămată psihic. Bine, poate că-s un pic mai accentuat scelerată, dar asta e de bine, căci este vremea teribilismului.

Și că veni vorba de teribilism, așa, total inopinat, hai să vă pun o-ntrebare de 360 de grade celsius. De ce, în numele ciclopilor, dacă ai motor de off-road, mă rog, motocicletă d-aia benghea, tre să o călărești taman pe Lipscani? Adică nu cred că vor fi mamzelele impresionate de caii tăi putere, ci dimpotrivă, se vor gândi că nu ești capabil să o utilizezi decât prin oraș, ca maimuțoiul.

De ce dacă bei fie și-o bere și ești așa, fericit, nimic mai mult, tre să te iei de muierile care se plimbă pe la 2 noaptea pe Elisabeta și să le zici că-s emo? Adică na, mă obligi să-ți arăt manichiura perfectă a degetului meu mijlociu, chestie care s-ar putea să contravină cu spiritul tău moral și să vrei să-mi tragi o scatoalcă peste ceafa mea de domnișoară. Și na, eu s-ar putea să aplic figura cocorul și să-ți trag un șut în cOmOri, chiar de-i ultimul lucru pe care mai apuc să-l fac în viața asta fără să am un ochi vânăt.

Apoi ăia care ascultă Kiss Fm cu geamurile larg deschise. Și care eventual au mașini d-alea per impressionare le signore. Băi, filfizon bucureștean, clujean, sibian, constănțean. Crezi că dacă asculți melodii gay o să mă faci să-ți sar goală pe capotă? Sau să-mi arunc tricoul care miroase a parfum de la Nautica peste ochelarii-ți de soare Gucci Pucci? Nu, o să mă faci să-mi îndes căștile și mai așijderea în urechi, să apăs butonul de volum până fac bătătură-n buricul deștelui și să bag un N.I.N, că să mă asigur că pe la șaij de ani o să fiu nițel mai surdă. Orișicum, mai sunt și ăia care ascultă muzică bună în mașini de femei. Eu știu că esențele tari se țin în flacoane mici, dar Mini Cooper-ul tău nu prea e-n ton cu ce zic băiețeii de la Metallica. Nu, nu se pune dacă mașina ta e în service.

Și apoi acei mojici care-ți cer foc sau te-ntreabă cât e ceasul sau îți aruncă un ” prietenul meu crede că ești drăguță”. Oh, în numele cozonacului, aveam mai multă demnitate în clasa a treia, când signor Mugurel *așa-l chema pe pretendentul meu de-atunci* îmi trimitea bilețele cu ”Vrei să-mi dai prietenia ta?”. Și dacă m-ar întreba un alde d-ăsta dacă vreau să-i dau prietenia mea, i-aș spune că aș vrea, dacă prietenia mea ar fi o rachetă de tenis cu circumferința de 3 metri juma, făcută dintr-un aliaj de metal foarte dens, cum ar fi oțelul. Da, atunci aș vrea să-i aplic prietenia mea peste mufon. Cum acest lucru nu este posibil, am să mă mulțumesc să ridic sfidător o sprânceană, să mă gândesc că ești debil și să îți întorc extremitatea sudică.

În altă ordine de idei, știi când viața ta capătă un sens? Atunci când te știu barmanii. Și te-ntreabă dacă ”Vrei ca de obicei?”. Și sensul vine atunci când ai încredere suficient de multă în ei încât să le răspunzi cu ”Nu, surprinde-mă”. Bine, pe de altă parte asta poate însemna că ai nevoie de ceva dezintoxicare cu ceaiuri hepatice.

AH. Mi-am amintit. Îmi mai plac oamenii cărora le ceri foc și care nu-ți spun că nu au, așa, simplu. Trebuie să adauge și faptul că ei nu fumează. Dacă dai peste omul nepotrivit, poate-ncepe să-ți explice și efectele secundare ale fumatului, exploatând la maximum imaginile morbide ale viciului sus-numit. Un om de genul este tata.

În diminețile senine ale copilăriei mele, mă trimitea mereu să îi cumpăr Viceroy roșu. Știi ce-s alea? Cred că dacă fumezi un singur Viceroy roșu îți trece toată viața prin fața ochilor. Sau prin tine, după caz. Și stăteam în Iancului, la etajul 7 și eram, evident, prea slabă ca să mă ducă liftul. Eh, și așa mi-am menținut eu condiția fizică. Urcam și coboram de două ori pe zi, fiindcă de fiecare dată când îi ziceam să-i cumpăr două pachete îmi răspundea că el nu fumează atât de mult. La un moment dat, tata a făcut două preinfarcturi și a suferit un bypass. Ca atare, nu mai fumează de ceva timp. Și-acum trebuie să se ia de toată puștimea care-ndrăznește a-și utiliza plămânii în scopuri fumânde.

Nici măcar nu am morală la povestioară.

Dar nu uitați copii, fumatul dăunează grav sănătății, afectează tenul și potențele pe care le poate căpăta filosofia stoică. Hmm, da. Cred că s-ar lăsa mai multă lume de fumat dacă pe pachet ar scrie ”Atenție! Fumatul tâmpește.” Toți ne credem ntelectuali.

Curios?

Vine vara bine-mi pare

Nu, nu chiar. Adică vara e ceva frumos, aşa, per total, doar că o strică temperatura. Dacă ar fi mereu doojdoo de grade aş fi extatică. Bine, eu găsesc mereu motive de extaz. Şi chestiile asociate verii, alea da, alea fac toată piesa: băutură, somn până la ore exasperant de târzii, viaţă de noapte, tâmpenii, dormit la Meri zile-ntregi (atât de-ntregi sunt zilele alea că am până şi propria mea periuţă de dinţi la ea acasă, deci relaţia noastră ilegitimă s-a concretizat deja sub o formă sau alta :D).

Eh, temperatura e anevoioasă mai ales când ai spasmofilie şi te mai ia cu leşin prin fauna urbană. Aşa, momentele alea când vezi dalmaţieni sau pe Duhul Sfânt şi îţi doreşti să înceapă să ningă. Dar nu se poate, că eşti în autobuz şi staţiile-s atât de lungi că-ţi vine să te-arunci pe geam. Şi desigur, întotdeauna se găseşte o cucoană să-ţi tragă un cot în stomac, fiindcă o împingi. Babe nebune.

Ideea este alta. S-au deschis ştrandurile. Şi la ştrand, na, ca tot omu'. Şi de bine şi de rău, ai toate păsăricile şi păsăroii posibili. Ar merge un studiu de antropologie pe Ciurel, par example. Cred că am descoperi la tipologii de am putea inventa basme de secol XXI pentru posteritate. En fin, să trecem la subiect.

Şi eram eu în 41, tramvaiul-minune. Ăia-ţi vând acolo propria geantă dacă-i enervezi niţel. Serveţeleee uuu-meee-deeee, şerveţelee uscateeee, brichete, portofele, pixuri, cursul de istorie antică. Oameni cu mâini de pe care se scurge dexteritatea aşa cum se scurge grenadine-ul în pahar printre cuburile de gheaţă. Şi la Crângaşi, that's when we get funky. Se urcă toţi brotacii bronzaţi de pe ştrand, cu toate mamzelele aferente. Şi câteodată pe lângă mamzele mai sunt şi copii. Şi peturi de Timişoreana.

Ei, şi cum eram eu ca autista cu muzica-mi urechi şezând pe-un scaun pe care-l vânasem vreo 2 staţii, se urcă la Crângaşi un nene de vreo treij de ani, cu petul de bere- cel mai bun prieten al omului, cu nevastă-sa gravidă şi cu fiica, o puştoaică grăsuţă de vreo 8-9 ani care mă privea de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii cu mânuţa delicată a păpuşii ei Barbie. Şi bea în tramvai de parcă ar fi fost în Vamă, unde nu mai contează unde eşti, atâta timp cât bei. Şi nu numai el, dar şi nevastă-sa, care avea în mână o cutie de ceva energizant - pun pariu că-i atât de sănătos pentru copilul nenăscut. Şi s-au certat tot drumu', de mă gândeam că Dan Diaconescu ar mai fi făcut ceva audienţă cu ei. Crimă sângeroasă în tramvaiul 41, nesoldată cu victime.

De la chiloţi până la "Mă-ta e de vină pentru tot", s-au certat staţii interminabile. Şi el, ciuful familiei, roşu ca un rac storcit de-un tir pe trecerea de pietoni, îşi strângea la piept fiica - da, încă mă privea intrigată- şi sticla de bere. Păi mi se pare corect, mai întâi a fost berea şi apoi copila. Sau na, poate că şi berea a avut un aport important în naşterea fetiţei.

Şi în tot răstimpul ăsta eu tot mă gândeam cu cine dracu' votez. Am votat cu sufletul în mâna stângă şi ştampila-n dreapta, sperând să nu ne reprezinte nişte imbecili. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi-atunci am realizat că-i degeaba în general şi-n particular.

Să avem numai succesuri, deci. Fie-ne reprezentarea-n UE fructuoasă.

Uiiiii-chend

Înainte de a vă apuca să citiţi tre' să vă avertizez că-n cele ce urmează s-ar putea să vă piară cheful de mâncare. Aşa, ca-ntre noi, aţi fost avertizaţi.

Băi, deci am terminat cu încă un examen, deja mă simt ca o bulimică de dooj de kile după ce a terminat de evacuat prânzul- da, nu săriţi în capul meu, ştiu că bulimia e o chestiune extrem de serioasă. Şi m-am decis să mă plimb niţel, eu cu Eugen Cizek - adecătelea o carte pentru un examen viitor. Şi am luat-o prin Cişmigiu, urmând să iau tramvaiul. După o tacla scurtă cu tanti de la shaormăria care se afla în apropierea staţiei, ca să nu zic că era taman pe staţie, a venit sublimul caşcarabete pe şine, în care m-am urcat mai mult decât bucuroasă.

Şi na, nemâncată, ameţită, zgâlţâită. Căldură mare, că deh, majoritatea geamurilor erau blocate. Ne place să ne simţim în siguranţă şi un geam deschis e o ameninţare la adresa feromonilor stătuţi. Mă, şi cum eram eu în tramvai, inocentă ca o castelană de-abia trezită de o rază diafană de soare, undeva între Ştirbei Vodă şi Piaţa Matache am zărit malacul *sunete de fanfară*. Ăsta fiind un specimen de sex masculin, aflat în dreapta şoferului- într-un BMW X5, evident. Şi nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu aş fi observat nesaţul cu care se scobea omul ăsta în nas. Păi bine bă, formidabil specimen de stepă asfaltică, eu îţi înţeleg nevoia fiziologică de a te scobi în orificiile nazale. Bine că nu te scobeai altundeva, vorba aceea. Dar maşina bengoasă în care te te afli are doar geamurile laterale fumurii, nu şi parbrizul. Geniu neînţeles ce eşti. Pe deasupra, stimate concetăţean, nu-i frumos să priveşti la dudui în timp ce întreprinzi demersul acesta uimitor de complex. Căci da, vădea o complexitate uimitoare. Se scobea în nas cu fiecare deget pe rând, de parcă ar fi cântat la un pian cu o singură clapă. Ce dracului ai mă în nas? O cosmogonie muciferică? Un univers intangibil şi criptic? Sau îţi cauţi sufletul pereche acolo? Zici că-şi muta excrescenţele mucilaginoase dintr-o nară în cealaltă, ca să nu se simtă niciun locatar al nării singur şi năpăstuit.

Şi nu, să nu vă aud că sunt masochistă fiindcă mă uit la scobeţii în nas, căci am zărit asta în cele două secunde în care maşina ăstuia s-a aflat lângă geamul tramvaiului. Brusc, timpul s-a încetinit ca în filmele cu multe focuri de armă în care eroul salvează o cuconiţă din faţa puştii. Avea şi ghiuluri pe degete băiatu'. Păi da, pesemne că tre' să ai valoare şi când te scobeşti în nas. Frumos băiatule, mă faci să cred că ar trebui să colonizăm Luna cât de curând şi să vă lăsăm să vă distraţi în tihnă cu ce părţi anatomice au mai rămas nedescoperite. Ştii că ai şi urechi, nu? Da, exact, alea lipite de cap, care te fac să auzi atâtea sunete frumoase de acordeon.


Gata, de-aici puteţi citi în linişte, că nu mai descriu cu lux de amănunte scârboşeniile urbane.

Am observat că au intrat masculii în călduri dom'le. Cred că se precipită atmosfera vara. În Cişmigiu m-au strigat în felurite moduri nişte pigmei disperaţi. Ar trebui să-i înveţe cineva pe ăştia că sânii sunt într-adevăr nişte părţi ale corpului fascinante, dar că nu se pot detaşa. Aşa, să le facă cineva educaţie în clasa a şasea. Să adauge acolo, pe lângă funcţiile propriu-zise ale lor, un side note cu "Atenţie! Sânii nu sunt detaşabili!". Ar putea să fie o precizare chiar utilă. Pe viitor prevăd că ar face bine să includă şi un ghid al utlizatorului, cu indicaţii, instrucţiuni de utilizare, garanţie şi repercursiunile pe termen lung. Să ştie şi ăştia mici că nu e bine să vrei să fugi cu sânu' lu' tanti. Tanti s-ar putea să-ţi tragă un Cizek peste menghină şi asta nu o să-ţi placă. Bine, nu i-am pocnit, că poate-mi demonstrau că mă-nşel cu privire la plasticitatea perişoarelor mele.

Azi s-au întâmplat şi chestii bune. Noi avem o bibliotecară foarte competentă. Adică ştie ce cărţi are şi ce cărţi nu are, şi, mai mult, dacă vii ca mine, precum un popândău pe autostradă şi nu ştii ce cauţi, eventual nici numele cursului, te mai şi ajută. Nu ţipă la tine, nu-ţi spune că eşti un iresponsabil tâmpit şi inconştient, nu îţi aruncă priviri de-alea de medusă.

Nu, cu un calm demn de invidiat se duce la raft şi te rezolvă. Îmi plac oamenii ăştia care nu te fac să devii o particulă browniană doar fiindcă au ei isoane. Ei, şi uitându-se ea aşa la permisul meu divin de împrumut- în care arăt probabil mai bine decât în toate drăcoveniile astea utile-n legitimare- mi-a zis că o să îmbătrânesc frumos şi că am o făţucă simpatică. Şi am purtat o conversaţie dintr-aceea care-ţi trage jaluzeaua de pe ochi şi îţi face ziua mai bună.

Deci am mai râcâit în perete o linuţă, mai e niţel şi ieşim din carcera sesională. Şi referitor la ea, nu-s enervanţi ăia care copiază cu handsfree-urile? Mamă, le-aş îndesa căştile alea în nasul ăluia de mai devreme. Nu-i înţeleg. Da băi, cu şuşotelile merge, că na, mai mult de 34 de cuvinţele nu prea poţi să sufli când e liniştea aia mormântală în amfiteatru. Dar de ce naiba nu pui mâna să citeşti ceva, să-ţi pompezi chestii în tărtăcuţă în loc să stai să elaborezi strategii de copiat alambicate? Şi-apoi, tre' să fii tâmpit să crezi că nu se prinde nimeni. Că mdeh, ăştia cu handsfree-ul lor scriu mot-a-mot. Că nu te-a prins e una, că eşti o cutie cu picioare e alta.

Iniţial m-am ofticat. Păi da' ce papufili, eu trag la jug ca bou' şi vine Bubico, copiază şi ia mai mult decât mine. Şi-apoi mi-am dat seama că diferenţa dintre mine şi Bubico este una extraordinară. Eu pot să vorbesc coerent, fără să-mi lipesc retina de foaie, în timp de Bubicel îngaimă cuvinte ca un/o retardat/ă. Bubicel a avut mai mult decât mine la BAC, iar eu am fost a zecea pe capitală. Notele mele-s pe bune, ale lui Bubicel îs un handsfree şi-un hapciupalitic la capătul celălalt al firului. Bubico fără handsfree e un maimuţel, eu sunt la fel de mine însămi.

Şi acum că am rămas fără frustrări cotidiene vă urez să vă weekenduiţi la maximum, până devine covorul tavan. Şi ca note to self, ar trebui să se gândească cineva la doze de 330 ml de Absolut. Mi-ar face viaţa mult mai frumoasă. Şi pe-a voastră cred. Şi viaţa lui Merişor. Şi a Sarei, căreia îi dau indicaţii despre ce şi cum să bea.

Una

.. când te trezeşti la 8.21 AM şi încerci să mai moţăi până la 9.00 AM, dar nu te lasă ceasul interior şi nici ăla biologic. Una dintre zilele alea când ai vrea să faci ceva măreţ cu viaţa ta, precum un accelerator de particule.

Când e frumos şi nu-i prea cald şi te-apucă să pictezi, dar nu ai timp şi te sustragi chestiilor pe care le ai de făcut stând pe net şi verificând din 5 în 5 minute toate conturile de pe platformele de socializare online, nu care cumva să vină sfârşitul lumii şi tu să nu ştii. Sau să ajungă U2 în România.

Când citeşti despre cum evoluează lucrurile pe plan internaţional. Şi nu-ţi prea pasă, dar îţi place să fii la curent. E una din zilele alea premergătoare unui examen, când ştii c-ar trebui să-nveţi, dar n-ai chef.

Una dintre zilele alea când, aşa cum zicea mama, îţi vine să te-apuci de fund şi să sari în sus de plictiseală.

Lucruri stereotipice care mă sâcâie zilnic şi cărora aş vrea să le-nfig un beţişor de ureche în ochi

Ştiţi, dragii Lulei, când plecaţi de-acasă aproape fericiţi, sau na, aşa, ca violetele de Parma şi vă strică unul/una/o chestie/un miros/o maşină ziua? De parcă vin aşa, boboing boing, şi vă trag una cu ranga între ochii fardaţi în culori feerice?

Eh, în cele ce urmează voi încerca să sintetizez chestiile care mă gâdilă-n nerv pe mine aproape zilnic. Voi începe cu babele decrepite.

Aceste fiinţe care miros a naftalină au un talent cu totul ieşit din comun. Şi-anume, îs toate campioane la ridicatul de pe scaune al fiinţelor mai tinere decât ele. Şi nu oricând, căci bestiile-n etate au un radar integrat pe placa de bază şi detectează cu o precizie ieşită din comun taman momentele în care te simţi te parcă te-ai fi dat în toate montaigne rousse-urile posibile. Şi eventual ai mai şi mâncat înainte iaurt cu banane şi pepene şi ai băut cafea şi o sticlă de ulei de măsline, de ţi-e greaţă nevoie mare.

Eh, asta mi s-a întâmplat săptămâna trecută. Oi fi ipohondră, dar mintea mea e un monstru cu o capacitate inimaginabilă de a recrea simptome fictive. Şi ca atare, eram în 336, compacţi ca filele dintr-un top de hârtie, când s-a eliberat un scaun şi m-am aşezat pe un scaun. ATENŢIE! Nu înainte de a întreba o tanti dacă vrea să stea ea jos. Cum m-a văzut galbenă ca un asiatic bronzat, m-a lăsat să stau jos. Şi-n acel moment a apărut babetul, cu tot cu basma şi plasă şi grimasă de fiară. Şi a început să zbiere la mine ca are şaij' unu de ani şi că sunt o nesimvacă, needucată şi obraznică- Doamne, de când nu am mai auzit cuvântul ăsta. Şi na, cu tot zenul meu, am izbucnit şi i-am zis ca dacă o să vomit, fix pe pulovărul ei o voi face, ca să am şi eu o satisfacţie. Şi m-a privit cu ochii-i mari şi goi.

Şi să nu vă aud. Că şi eu o să ajung la şaij' unu de ani, dar n-o să am creierul cât o felie de lime, să ridic un copchil bolând de pe scaun. Şi da, eu sunt fihinţa aia care se ridică pentru a lăsa omul în vârstă să stea jos. Că na, pe mine nu mă dor încheieturile când plouă şi nu am nevoie de ochelari când citesc. Şi sunt recunoscătoare că pot să alerg după tramvaie şi să mă dau singură jos din ele. Aşa că babetul a avut un comportament abominabil. Rupe-i-s-ar trăistoiu.

Mă mai enervează maşinile de pe şinele de tramvai. Auzi bă, dacă-ţi place atât de mult pe şine, mergi naibii cu tramvaiu', nu sta ca Prâslea în faţa lui, că vrem şi noi, muritorii perpedes, să ajungem acasă înainte de ora 22.00, ca să avem timp de-un duş şi de-o partidă de .. şah, evident. La Victoriei mereu e câte unu' d-ăsta breaz în faţa tramvaiului. După ce că-mi bate porumbu-n geam şi stau aproape de Străuleşti - lac unde cică îşi aruncau proxeneţii chinezi valizele doldora cu .. protejatele lor, aşa cum am auzit în folclorul cartieresc- mă mai întârzii şi tu. Apăi nu ai merita să-ţi sară o jantă? Ba da, ba da.

Ştiu că subiectul a fost abordat de mii de ori, dar mă scot din sărite nespălaţii de prin autobuze şi tramvaie şi metrouri. Frate, oamenii sunt fiinţe care mai inventează şi chestii bune. Şi e bine, e bine să fii în rând cu lumea. Spală-te naibii! Că na, oi fi tu unic şi duhorile tale pestilenţiale ar putea atrage vreo specie de urangutan din pădurea amazoniană, dar în Bucureşti, când braţul tău vânjos face corp comun cu nasul meu, singurul efect pe care-l va avea va fi unul pe care nu ţi-l doreşti. Nu cred că vrei să vezi cum arată mic dejunul meu pe maieul tău. În concluzie, o idee bună ar fi să le pună careva duşuri pe şantier muncitorilor. Aşa, că poate vrem şi noi să trăim fără să avem simţul olfactiv sodomizat de varii duhori. Şi există băi publice, frăţicule. Chestie de neimaginat pentru secolul XXI, dar na, există. Cred că-s gratuite. Ştiu că era una pe lângă Moxa.

Cam astea ar fi. În rest mă stresează că mereu îmi rătăcesc cartelele de metrou şi sfârşesc cu sute de astfel de relicve Metrorex prin casă. :)) Tre' naibii să-mi fac şi eu abonament, am reducere 50 % la ele, că-s studentă.

Update despre sesiune: în sesiune nu se vorbeşte despre sesiune şi dracul nu-i chiar atât de negru. Adică na, dacă de sesiunile noastre ar depinde nivelul de trai al nigerienilor probabil că lucrurile ar fi triste. Dar aşa, 4 săptămâni de cvasi-vacanţă, o cârpeală mică pe ici, pe colo şi trece buba. Şi uneori îţi trebuie şutul în cur ca să ştii că eşti viu. Că te ridici, te-ncrunţi, îţi scuturi pantalonu' şi-ţi dai seama că te-ar unge pe rărunchi o bere. Şi-l suni pe Gică, Gică o sună pe Cerasela, Cerasela pe Brebenel, Brebenel pe Muşeţel şi tot aşa. La final îţi dai seama că eşti o fiinţă bipedă care posedă un fin simţ al raţiunii şi te duci să dormi şi tu 4 ore-nainte de examen. :)

Dulce-amor de sesiune

Ştii când te trezeşti dimineaţa şi ai stomacul precum un cearceaf mototolit, când ştii că ai multe lucruri de făcut şi eşti agitat şi te-njuri în gând? Când alergi la baie să te speli pe dinţi, dar te gândeşti să economiseşti ceva timp aşa că pui cafeaua la făcut între timp şi bagi zaharniţa în frigider în locul laptelui - care acum e-n dulap? Când ţi-e prea foame ca să-ţi fie foame şi-ţi vine să vomiţi, dar nu ai ce, fiindcă de două săptămâni mănânci ca un octogenar?

Eh, nebuloasa de mai sus se numeşte sesiune. Şi sincer, dacă după cele 4 săptămâni de supliciu şi travaliu intelectual nu aş arăta ca un zombie, probabil că mi-ar plăcea. Nu, nu-s masochistă. Mi-ar plăcea fiindcă sesiunea mă bagă-n priză, mă face să alerg, să mă automotivez, să mă autodepăşesc, să alerg după tramvaie şi metrouri. Mă face să-nvăţ chestii cu o viteză uimitoare.

Dar nu ne place sesiunea, fiindcă după ce ne lăfăim ca nişte pudeli răsfăţaţi tot timpul de dinainte, am vrea să o facem şi în timp ce. Şi nu se poate. Sau mă rog, se poate. În astea 4 săptămâni am putea fi cerute şi de neveste că tot am zice da, doar ca să economisim nişte timp. Sau nu, în alte cazuri. Şi acum ne apucă pofta de citit Thomas Mann, de alergat pe câmpii în chiloţi din satin, de ţopăit bezmetic în piaţa Victoriei, de făcut jogging, cântat la chitară, de mâncat sănătos, de gătit, de scris romane cu personaje fabuloase şi inexistente. Memorii- da, avem atâtea de lăsat pe mâinile generaţiei viitoare, de ce papufili să nu ne apucăm de scris taman în sesiune?

5-ul este sfânt. Şi când îl iei te-ntrebi ce mama naibii ai făcut de ai luat doar 5, când tu meritai - evident- 7? Şi dacă ai luat 7, oricum ceilalţi au luat toţi 5. Dar parcă tot înspre 10 trăgeai. În final, nicio notă nu o să fie la fel de mare precum sperai să fie. Sau o să crezi că pici examenul şi te trezeşti cu 10 la final - mi s-a întâmplat şi mie.

Oricum, mâine am examen la Istoria Relaţiilor Internaţionale - în principal relaţiile diplomatice dintre marile puteri în secolul XIX. Şi eu mă duc ca o turturică, ştiind totul în mare şi nimic în amănunt. Şi mai voiam să iau şi notă astronomică. Heh.

Sesiune frate. La mine chiar două. Că nu mi-a ajuns o facultate, nu, a trebuit să-mi întind tentaculele de caracatiţă în două direcţii. Câh.

P.S : la începutul fiecărei sesiuni o să vă spuneţi că "Asta e ultima oară când fac aşa. De semestrul viitor învăţ din timp." Da, da, în mod cert. Siiiiigur. Categoooooric. Grupul inexistent al studenţilor care-şi învaţă din timp salută studentul care nu, nu-şi va învăţa din timp. Mai bine du-te bă în Jeg şi bucură-te de bere, lasă învăţatu'. Ia-ţi un prieten, sună o gagică, înscrie-te la cursuri de salsa sau plimbă-te cu metroul de la o magistrală la alta până când nu te mai poţi ţine pe picioare. Să ne sesuim cu bine!

Sesiunea trece, studenţii rămân

Înainte să aruncaţi cu furculiţe şi tigăi în capul meu, trebuie să luaţi aminte că melodia de mai sus este postată cu un anume rol. Acela de a mă autoconvinge că e mişto la facultate. Poate chiar mai bine decât în liceu. Şi-aşa eu am păstrat ce era mai important din liceu.

Bau bau e mic copil pe lângă sesiune, da' na, facem şi noi ce putem şi-ncercăm să-i ignorăm respiraţia rece, sacadată şi ameninţătoare. Fiindcă trece şi-asta şi vin vara şi Bestfestu!

Oricum, promit să mă-ntorc cu radiografia sesiunii în cel mai scurt timp posbil. Şi ca note to self, trebuie să-mi detaliez şi ipohondria.

De cu seară

Avem una bucată de Meri- Mewi- pentru cei ce-şi amintesc de posturile mele defuncte, o sticlă de Cabernet Sauvignon, spasmofilia şi ipohondriile mele multiple şi scelerate, geamul deschis şi Champagne Supernova de la Oasis în boxe. Suntem doar noi două, cu toate tentele noastre bisexuale şi cu toate extensiile noastre bune şi rele şi vorbim. Şi ne e bine. E cozy în cosmogonia camerei mele, e linişte şi pentru prima oară într-un an şi jumătate lucrurile stau la fel de altfel.

Am o iasomie lângă geamul deschis şi a înflorit liliacul alb. Şi miroase a ploaie şi a noapte, amintiri indisolubil legate de noi două. Cişmigiu. Bibliotecă. Green Hours. Universitatea, locul ăla mişto plin ochi cu tot felul de minunăţii unde ne beam cafelele. Rebeliunea adolescentină şi planurile noastre de viitoare cuceritoare ale lumii. Squishy. Seriale. Bacul. Narghilele şi zeci de ţigări aruncate not-eco-friendly like pe aleile şi străzile pe care ne perindam cu aceleaşi extensii ataşate din această seară.

Ideea este însă alta, nu aceea de a face tevatura rumeguşului şi a hamszterilor sucombaţi din diverse motive întemeiate, precum cretinătatea acută a unora sau altora care zdrăngăne unele şi altele. Ideea este că uneori, din ciorba indivizilor neindivuali, răsare-n miez de viaţă câte un OM. Meri este un OM *ohhhhhhhhhhhm* care a evadat din peşteră. Şi a dat de mine, urmărind umbrele ca să văd unde se duc şi de unde vin. Şi ne-am prins de braţ, ca două gentilmăniţe şi mergem în aceeaşi direcţie. Ce naiba o fi în punctul în care se intersectează coordonatele nici nu mai contează. Important e că mă văd în ochii ei clar, pe mine, nu pe ceea ce ar vrea ea să fiu.

Şi-astfel, dă-i naiba de vecini care se roagă la ora 2 noaptea! Să fim noi două, să ne fie bine, să nu se termine vinul şi să bubuie NSK- Totul vine de la sine în boxele-mi autiste, pe care le cheamă Brebenel şi Muşeţel.

Fiindcă totul vine de la sine. Mai ales prietenii adevăraţi.

Dimineaţa numa' Meri-ţi bucură faţa

Cearceafurile verzi, cu floricele, pernele pufoase, pisica ucigaşă şi Meri cu ochi albaştri, învolburaţi şi tulburi- să fie oare vodka de-aseară de vină? Trezitu-m-am buimacă, semi-în-comă, cu chef de dat din poponel pe ritmuri de Mass Destruction şi am transhumat din patul sacru în bucătăria în care visele se împlinesc. Mi-am tras peste adormeala dulce o cafeeeeaaa ca la mama ei, acolo, în America de Sud *uga, uga*. Chiar, ştiaţi că în momentul în care europenii au dus capre şi oi p-acolo şa, prin America, au decimat populaţia autohtonă de lame? Da, da. Aşa s-au petrecut lucrurile.

Şi acum Meri tocmai mi-a băgato-îndesat în gură o chifluţă franceză cu lapte original din lapte smântânit. Ce-mi pot dori mai mult? Orişicum, săptămâna asta a început într-un pat de femeie frumoasă, fără să mă zgârie sau muşte pisica bipolară, Frameeh, a domnişoarei sus-numite, fără să-mi pese de porcii hapciuaţi de pe planetă, miserupându-mi-se classic style şi cu telefonul pe profilu' meeting, că-s o biznis studenţache. Şi de bine ce e azi, mă duc şi la cursul de europă medievală, şi-are să-mi şi placă.

Şi melodia de astăzi este .. parampampam *parcă-l strangulează careva, da' merge de trezeală bohemă*




Will and the People - Knocking
Asculta mai multe audio Diverse »

Despre maldărul de haine care respiră şi mă priveşte fix în bărbie

Astăzi sunt singură în epicentrul camerei mele, cu o cană de cafea care ar putea ucide un roman sănătos din perioadă de republică a istoriei Romei sau pe Neselrode şi o migrenă cruntă, d-aia lipicioasă şi afurisită, care-i fix la picnic pe una dintre trei emisfere celebrale pe care le posed. Asta fiindcă eu sunt mai specială :D

Una dintre multele idei care-mi colcăie prin ciorba neuronală azi este aceea legată de nemulţumirea care-i încearcă pe-ăştia ai mei cu privire la haosul din camera mea. Şi când spun haos, chiar spun haos. Indiferent dacă-mi fac curat sau nu, în cel mai scurt timp va exista categoric un muşuroi de ţoale, vreo 15 cărţi împrăştiate pe care le citesc simultan - şi ce bucurii mă-ncearcă atunci când mi le şi reamintesc-, teneşi, genţi, sticle de apă plată pline sau goale- după caz-, foi de pe la cursuri, perii de păr, texte de relaţii internaţionale scrise de .. Herbert D. Andrews, spre exemplu etc.


Există tipologia aceea de oameni care se disculpă întotdeauna când treci pe la ei că "Scuze, este dezordine", dar toate lucesc ca-n reclama la Mr. Proper. No way, Jose muchacho. La mine nu-i aşa. Şi oricum, de ce naibii există convenţia asta socială legată de curăţenie? Crezi că mă bucur eu ca un pudel dacă îmi spui că e dezastru la tine şi apoi văd că-ţi străluceşte biblioteca mai ceva decât Koh-I-Noor-ul?

Şi după cum ziceam, nu există ocazie în care tata, vară-mea sau iubita lui tata, pe care-o vom boteza Mişel, să nu se apuce să-şi bată gura degeaba, înşirând motive pentru care ar trebui să am curat în cameră. Demersurile lor persuasive sunt inutile, fiindcă dezordinea mi-este absolut firească şi fiindcă m-am conformat de mult cu acest adevăr. Deja eu şi dezordinea suntem cele mai bune prietene. Dacă s-ar concretiza aş scoate-o la un cico în Argentin. Adică e ceva intim, am trecut de acea treaptă superficială, de mofturile şi rebeliunea adolescentină. La mine ea trăieşte în forma ei preţioasă şi sublimă. E deja o artă.

În fine, serios că altfel nici nu se poate. Sunt dezordonată şi când scriu - şi asta se vede.


Şi trebuie musai să facem distincţia între dezordine şi împuţiciune. Dezordinea e un monstruleţ pufos, care-ţi dă de gol ori lenea, ori natura de artist neînţeles şi nepăsător, ori faptul că eşti un fashion victim şi că trăieşti ca adolescenţii americani din filme. Împuţiciunea e .. atunci când oamenii reacţionează că indivizii din reclama rexona, cu aia de avea un porc la subraţ. Vrei să îţi crească un porc la subraţ şi să-ţi facă oink oink când dormi?? Nu? SPALĂ-TE atunci, hilotule.


*Salut, mă numesc Luluts şi sunt dezordonată de .. 19 ani. Şi nu, slavă domnului că nu există circul dezordonaţilor anonimi. În războiul interstelar de la mine din cameră, toate au un sens şi-o logică mai sănătoase decât le-ar avea în camera ordonată a unui filozof existenţialist. Bine, nu chiar.



Mă delectez în această duminică pe sfârşite cu noul album Manic Street Preachers, pe care-l recomand cu mare drag de note muzicale coerente şi-l pasez la Meri, atotştiutoare într-ale muzicii, cu ceva mai multe detalii.

cum ne-am petrecut de Armindeni

Nu ştiu noi cum petrecurăm, dar ştiu că altele au fost într-un ceva loc drăguţ unde au băut foarte multe spirtoaso-cocktailuri-fantezii-primăvăratece. Ei, erau două tipe, cocktail-urile şi gigeluşul care aducea beutele, un tip interesant şi kinda hippie. Ei, şi era un pic mai mult decât evident trotilat. Şi avea papagal- nu, nu un papagal propriu zis, deşi recunosc că ar fi fost mişto "Polly wants a cracker!" ca theme pentru locul respectiv.

Ei, şi după ce le-a zis tipelor că el le bănuieşte de bisexualism -oh, şi ce rău i-ar fi părut lui să fie aşa, nu?- le-a mărturisit vădit emoţionat şi cu lacrimi în ochi -ei, nici chiar, da' na, pentru emfâz- că se întreba el retoric deunăzi dacă au să vină mândrele în localul cu pricina de 1 mai sau dacă-s şi ele prin Vamă.

S-a prezentat * Apropo, eu sunt C.*. *Ştiam, sunt X.* *Am văzut pe bon, eu-s Z*
După care cele două i-au făcut o confesiune de care atârna viaţa lor. Şi anume, faptul că voiau să plece din toposul alcoolului omidă-style, adecătelea .. în aceeaşi stare ca şi el. Din respect, evident. Trotilate, ca să fim înţeleşi.

Şi el a aprobat printr-o înclinare a capului la 45 de grade fix (celsius?) şi cele două au comandat un rus alb şi-un ceai-gheaţă de insulă lungă.

Ei şi de-atunci, pe scurt, a început să plouă musoneşte, nebuneşte, în luna luuuuu' marteeee, cu răsărit de tequila, ananas strecurat, hawaian albastru, cartier de New York şi o cuba liberăăă! Şi Che ar fi stat în mufă de la atâtea alcoale. Sau nu, dar na, să nu ştirbim autoritatea eroinelor noastre.

Ei şi într-un oarecare moment de luciditate debilă, cele două se vor hotărî că destulul este destul şi poate şi de-ajuns şi vor cere nota. Şi în fine, vor juca X şi 0 pe notă, după care X. va scrie pe popoul bonului numărul de telefon al lui Z. Şi i-l va da lui C., preparatorul de cocktailuri, bojbăind un "Nu e numărul meu" şi dispărând în zare. Apoi, volatile şi înfometate, vor achita - că deh, încă nu au ajuns la maturitatea necesară uşchirii din locuri fără plătirea lichidelor dionisiace- şi vor dispărea rapid, fără a lăsa urme la locul faptei. Bine, victimele au fost câteva pahare lăsate în ruşinea goală, fără gheaţă, fără strop în ele.


Şi apoi au mers la PhD de unde au achiziţionat o europeană şi o romă. Şi apoi Mc Donald's, fiindcă .. fiindcă aşa se cade.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Mă-ntreb cum or să petreacă sfârşitul lumii eroinele noastre- şi partea bună e că probabil o vor face cu aceeaşi lejeritate.

Cât despre identitatea mândrelor...

That's one secret I'll never tell.
XOXO, Gossip Girl.

Iarbă şi incest

Mbun. Deci nu e de ajuns că singurul lucru pe care-l poţi face în parc este să respiri, fiindcă oha biciclete, oha stat pe iarbă- dacă nu vrei amenzi. Nu, nenicule, nu. Mai mută ăştia şi băncile de pe iarbă pe asfalt, ca să strice complet estetica parcului, de care orişicum nu-i pasă nimănui. Şi acum avem bănci lipite cu ciment pe alei. Au mai desfiinţat şi ţâşnitoarea. Păi da' cum să nu? Dacă nu mai ai voie să te bicicleşti, roleşti şi să te spargi în figuri pe skate, corect, nu îţi mai trebuie nici apă, deci mori naibii de sete. Unde mai pui că nici eco toileturi nu mai sunt? Nu că le iubeam eu extrem de mult, ba dimpotrivă, da' na, aveau şi ele utilitatea lor.


Bine, revolta mea de ieri era cu atât mai mare cu cât un coleg de facultate, niţel mai extraciudăţel, un zen guy, d-ăla care dacă te vede vorbind te şâşâie, fiindcă-l disturbi, începuse să spună că a fost promulgată legea incestului săptămâna trecută. Am gugăluit işuul şi am găsit asta . Sublim, nu avem voie să ne aşezăm pe iarbă, da' săracii incestuoşi, sunt urmaşi ai lui Oedip, au o problemă de patologie socială, implicit trebuie consiliaţi şi ajutaţi, nu sancţionaţi fiindcă au toate şansele genetice să lase în urma lor nişte copii handicapaţi, deficienţi etc.


Nu, lăsaţi incestuoşii să zburde. Să fie liberi. Asta da normalitate. Da, pălăriile inexistente jos, aplauzele de rigoare şi-n lipsă de altceva, hai să ne apucăm de poponeţe şi săsăsăsaăăăăăăăăărim în aer! Pentru ţară şi popor. Partea bună e că nu pot întreprinde activităţi incestuoase pe iarba parcului. Mna, măcar atâta.

Şi-aşa deja parcul meu, cel puţin, este de când mă ştiu extrapopulat cu balene urbane. Adecătelea gagicile alea cu fundurile cât damigenele de 100 de litri, care poartă ştrampi multicolori şi fumează slims, crezându-se extrem de lascive. Nu sunt. Da' na, măcar dacă mai vedeau şi ele biciclete, role şi alte minunăţii, poate-poate începea să le funcţioneze subconştientul.

Joi

Mărturisesc că venisem chitită să scriu despre iarbă, la care mă tot gândesc de la 8 dimineaţa, de când am văzut că au mutat ăştia băncile din parc. Cum? Simplu, prin procedee extraflambomirificosuperbisime, angajaţii ADP sector 1 (cred că ei), au luat băncuţele de pe iarbă şi le-au mutat pe asfalt, fixându-le cu ciment. Lucru de-a dreptul imbecil.

Dar nu voi insista pe chestia asta momentan. După 3 ore petrecute la un curs pe lângă care axiomele par demonstrabile, cobor, Universitate, soare, frumos, metrou, piaţa Victoriei. Acolo, pe refugiul ăla faţă-n faţă cu Gregory's, ce-mi văd ochii căprui? Un nene şofer într-un taxi cu numărul de înmatriculare ceva de genul B xx SEX. Grozav! Ce tipă s-ar urca în taxiul SEX? Ei? Eventual poate vrea omul plată în sex. Sau poate totul e o malefică strategie pentru a-şi atrage clienţi. Mai era şi d-ăla fantomă- probabil cu 3 milioane pe kilometru.

Ei. Şi vine tramvaiul- trăznet de repede. Şi mă aşez, îmi scot cartea la care ronţăi de 3 zile, mă apuc să citesc. Şi-n spate începe un copil să plângă. Dar nu aşa, normal, ca un copil. Ci ca o lamă sud americană lovită de tir. Zbiera de-a dreptul. Se mai întorcea câte o babuţă sau vreo cucoană- şi fix când erau pe punctul de a-şi exprima nemulţumirile vocal, observau că pramatia ţipătoare era la subraţul unui ţigan - da, am să-i spun ţigan, fiindcă nu aş fi capabilă să mai mănânc ciocolată cu rom dacă i-aş spune rrom.

Pesemne o fi la modă să-ţi foloseşti copilul pe post de geantă. Ce-i drept, şi eu i-au fi băgat ceva în gură doar-doar să tacă. Dar nu a tăcut. Incredibil. Cred ca va fi un cântăreţ ilustru. Nici dacă ar veni apocalipsa nu aş putea să zbier aşa. Şi imaginaţi-vă că atunci când eram o copiliţă cântam în corul de copii Minisong. Şi mai aveam şi căştile în urechi, cu tot cu muzica-mi de spart vaze din porţelan şi tot răzbea.

Şi după ce traversasem şi coborâsem din tramvai se auzea. Ca în filmele de groază cu eroi dubioşi ale căror voci sunt de neuitat. Cam aşa cu dovleacul super-urlător şi ăla negru de respira greu, care era tac'su.

Şi de când nu ne-am văzut

... multă vreme a trecut.


Da, recunosc, sunt vinovată. Nu am mai dat p-aici din decembrie- slavă domnului că nu am găsit păianjeni şi purici şi alte animăluţe virtuale pe sărăcuţul blog.

Cu toate acestea, ţin să vă anunţ că în zilele ce vor urma voi urca pe blog, pe scăriţe colorate şi altele, posturile de dinainte pe care le-am şters. Asta datorită unui arhangel virtual despre care vom vorbi cât de curând. Oricum, ţineţi aproape şi nu daţi drumu' fiindcă vine, vine, vine primăvară şi se reaştern posturile mele-n toată ţara.

Şi cum nu mai ştie nici naiba dacă mai trăiesc, vă anunţ oficial că DA! Sunt vie, teafără, nevătămată şi alte asemenea de bine. Oricum, voi relata cu lux de amănunte şi despre Lula-n Universitate.