De cu seară

Avem una bucată de Meri- Mewi- pentru cei ce-şi amintesc de posturile mele defuncte, o sticlă de Cabernet Sauvignon, spasmofilia şi ipohondriile mele multiple şi scelerate, geamul deschis şi Champagne Supernova de la Oasis în boxe. Suntem doar noi două, cu toate tentele noastre bisexuale şi cu toate extensiile noastre bune şi rele şi vorbim. Şi ne e bine. E cozy în cosmogonia camerei mele, e linişte şi pentru prima oară într-un an şi jumătate lucrurile stau la fel de altfel.

Am o iasomie lângă geamul deschis şi a înflorit liliacul alb. Şi miroase a ploaie şi a noapte, amintiri indisolubil legate de noi două. Cişmigiu. Bibliotecă. Green Hours. Universitatea, locul ăla mişto plin ochi cu tot felul de minunăţii unde ne beam cafelele. Rebeliunea adolescentină şi planurile noastre de viitoare cuceritoare ale lumii. Squishy. Seriale. Bacul. Narghilele şi zeci de ţigări aruncate not-eco-friendly like pe aleile şi străzile pe care ne perindam cu aceleaşi extensii ataşate din această seară.

Ideea este însă alta, nu aceea de a face tevatura rumeguşului şi a hamszterilor sucombaţi din diverse motive întemeiate, precum cretinătatea acută a unora sau altora care zdrăngăne unele şi altele. Ideea este că uneori, din ciorba indivizilor neindivuali, răsare-n miez de viaţă câte un OM. Meri este un OM *ohhhhhhhhhhhm* care a evadat din peşteră. Şi a dat de mine, urmărind umbrele ca să văd unde se duc şi de unde vin. Şi ne-am prins de braţ, ca două gentilmăniţe şi mergem în aceeaşi direcţie. Ce naiba o fi în punctul în care se intersectează coordonatele nici nu mai contează. Important e că mă văd în ochii ei clar, pe mine, nu pe ceea ce ar vrea ea să fiu.

Şi-astfel, dă-i naiba de vecini care se roagă la ora 2 noaptea! Să fim noi două, să ne fie bine, să nu se termine vinul şi să bubuie NSK- Totul vine de la sine în boxele-mi autiste, pe care le cheamă Brebenel şi Muşeţel.

Fiindcă totul vine de la sine. Mai ales prietenii adevăraţi.