B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

Despre maldărul de haine care respiră şi mă priveşte fix în bărbie

Astăzi sunt singură în epicentrul camerei mele, cu o cană de cafea care ar putea ucide un roman sănătos din perioadă de republică a istoriei Romei sau pe Neselrode şi o migrenă cruntă, d-aia lipicioasă şi afurisită, care-i fix la picnic pe una dintre trei emisfere celebrale pe care le posed. Asta fiindcă eu sunt mai specială :D

Una dintre multele idei care-mi colcăie prin ciorba neuronală azi este aceea legată de nemulţumirea care-i încearcă pe-ăştia ai mei cu privire la haosul din camera mea. Şi când spun haos, chiar spun haos. Indiferent dacă-mi fac curat sau nu, în cel mai scurt timp va exista categoric un muşuroi de ţoale, vreo 15 cărţi împrăştiate pe care le citesc simultan - şi ce bucurii mă-ncearcă atunci când mi le şi reamintesc-, teneşi, genţi, sticle de apă plată pline sau goale- după caz-, foi de pe la cursuri, perii de păr, texte de relaţii internaţionale scrise de .. Herbert D. Andrews, spre exemplu etc.


Există tipologia aceea de oameni care se disculpă întotdeauna când treci pe la ei că "Scuze, este dezordine", dar toate lucesc ca-n reclama la Mr. Proper. No way, Jose muchacho. La mine nu-i aşa. Şi oricum, de ce naibii există convenţia asta socială legată de curăţenie? Crezi că mă bucur eu ca un pudel dacă îmi spui că e dezastru la tine şi apoi văd că-ţi străluceşte biblioteca mai ceva decât Koh-I-Noor-ul?

Şi după cum ziceam, nu există ocazie în care tata, vară-mea sau iubita lui tata, pe care-o vom boteza Mişel, să nu se apuce să-şi bată gura degeaba, înşirând motive pentru care ar trebui să am curat în cameră. Demersurile lor persuasive sunt inutile, fiindcă dezordinea mi-este absolut firească şi fiindcă m-am conformat de mult cu acest adevăr. Deja eu şi dezordinea suntem cele mai bune prietene. Dacă s-ar concretiza aş scoate-o la un cico în Argentin. Adică e ceva intim, am trecut de acea treaptă superficială, de mofturile şi rebeliunea adolescentină. La mine ea trăieşte în forma ei preţioasă şi sublimă. E deja o artă.

În fine, serios că altfel nici nu se poate. Sunt dezordonată şi când scriu - şi asta se vede.


Şi trebuie musai să facem distincţia între dezordine şi împuţiciune. Dezordinea e un monstruleţ pufos, care-ţi dă de gol ori lenea, ori natura de artist neînţeles şi nepăsător, ori faptul că eşti un fashion victim şi că trăieşti ca adolescenţii americani din filme. Împuţiciunea e .. atunci când oamenii reacţionează că indivizii din reclama rexona, cu aia de avea un porc la subraţ. Vrei să îţi crească un porc la subraţ şi să-ţi facă oink oink când dormi?? Nu? SPALĂ-TE atunci, hilotule.


*Salut, mă numesc Luluts şi sunt dezordonată de .. 19 ani. Şi nu, slavă domnului că nu există circul dezordonaţilor anonimi. În războiul interstelar de la mine din cameră, toate au un sens şi-o logică mai sănătoase decât le-ar avea în camera ordonată a unui filozof existenţialist. Bine, nu chiar.



Mă delectez în această duminică pe sfârşite cu noul album Manic Street Preachers, pe care-l recomand cu mare drag de note muzicale coerente şi-l pasez la Meri, atotştiutoare într-ale muzicii, cu ceva mai multe detalii.

Iarbă şi incest

Mbun. Deci nu e de ajuns că singurul lucru pe care-l poţi face în parc este să respiri, fiindcă oha biciclete, oha stat pe iarbă- dacă nu vrei amenzi. Nu, nenicule, nu. Mai mută ăştia şi băncile de pe iarbă pe asfalt, ca să strice complet estetica parcului, de care orişicum nu-i pasă nimănui. Şi acum avem bănci lipite cu ciment pe alei. Au mai desfiinţat şi ţâşnitoarea. Păi da' cum să nu? Dacă nu mai ai voie să te bicicleşti, roleşti şi să te spargi în figuri pe skate, corect, nu îţi mai trebuie nici apă, deci mori naibii de sete. Unde mai pui că nici eco toileturi nu mai sunt? Nu că le iubeam eu extrem de mult, ba dimpotrivă, da' na, aveau şi ele utilitatea lor.


Bine, revolta mea de ieri era cu atât mai mare cu cât un coleg de facultate, niţel mai extraciudăţel, un zen guy, d-ăla care dacă te vede vorbind te şâşâie, fiindcă-l disturbi, începuse să spună că a fost promulgată legea incestului săptămâna trecută. Am gugăluit işuul şi am găsit asta . Sublim, nu avem voie să ne aşezăm pe iarbă, da' săracii incestuoşi, sunt urmaşi ai lui Oedip, au o problemă de patologie socială, implicit trebuie consiliaţi şi ajutaţi, nu sancţionaţi fiindcă au toate şansele genetice să lase în urma lor nişte copii handicapaţi, deficienţi etc.


Nu, lăsaţi incestuoşii să zburde. Să fie liberi. Asta da normalitate. Da, pălăriile inexistente jos, aplauzele de rigoare şi-n lipsă de altceva, hai să ne apucăm de poponeţe şi săsăsăsaăăăăăăăăărim în aer! Pentru ţară şi popor. Partea bună e că nu pot întreprinde activităţi incestuoase pe iarba parcului. Mna, măcar atâta.

Şi-aşa deja parcul meu, cel puţin, este de când mă ştiu extrapopulat cu balene urbane. Adecătelea gagicile alea cu fundurile cât damigenele de 100 de litri, care poartă ştrampi multicolori şi fumează slims, crezându-se extrem de lascive. Nu sunt. Da' na, măcar dacă mai vedeau şi ele biciclete, role şi alte minunăţii, poate-poate începea să le funcţioneze subconştientul.

Joi

Mărturisesc că venisem chitită să scriu despre iarbă, la care mă tot gândesc de la 8 dimineaţa, de când am văzut că au mutat ăştia băncile din parc. Cum? Simplu, prin procedee extraflambomirificosuperbisime, angajaţii ADP sector 1 (cred că ei), au luat băncuţele de pe iarbă şi le-au mutat pe asfalt, fixându-le cu ciment. Lucru de-a dreptul imbecil.

Dar nu voi insista pe chestia asta momentan. După 3 ore petrecute la un curs pe lângă care axiomele par demonstrabile, cobor, Universitate, soare, frumos, metrou, piaţa Victoriei. Acolo, pe refugiul ăla faţă-n faţă cu Gregory's, ce-mi văd ochii căprui? Un nene şofer într-un taxi cu numărul de înmatriculare ceva de genul B xx SEX. Grozav! Ce tipă s-ar urca în taxiul SEX? Ei? Eventual poate vrea omul plată în sex. Sau poate totul e o malefică strategie pentru a-şi atrage clienţi. Mai era şi d-ăla fantomă- probabil cu 3 milioane pe kilometru.

Ei. Şi vine tramvaiul- trăznet de repede. Şi mă aşez, îmi scot cartea la care ronţăi de 3 zile, mă apuc să citesc. Şi-n spate începe un copil să plângă. Dar nu aşa, normal, ca un copil. Ci ca o lamă sud americană lovită de tir. Zbiera de-a dreptul. Se mai întorcea câte o babuţă sau vreo cucoană- şi fix când erau pe punctul de a-şi exprima nemulţumirile vocal, observau că pramatia ţipătoare era la subraţul unui ţigan - da, am să-i spun ţigan, fiindcă nu aş fi capabilă să mai mănânc ciocolată cu rom dacă i-aş spune rrom.

Pesemne o fi la modă să-ţi foloseşti copilul pe post de geantă. Ce-i drept, şi eu i-au fi băgat ceva în gură doar-doar să tacă. Dar nu a tăcut. Incredibil. Cred ca va fi un cântăreţ ilustru. Nici dacă ar veni apocalipsa nu aş putea să zbier aşa. Şi imaginaţi-vă că atunci când eram o copiliţă cântam în corul de copii Minisong. Şi mai aveam şi căştile în urechi, cu tot cu muzica-mi de spart vaze din porţelan şi tot răzbea.

Şi după ce traversasem şi coborâsem din tramvai se auzea. Ca în filmele de groază cu eroi dubioşi ale căror voci sunt de neuitat. Cam aşa cu dovleacul super-urlător şi ăla negru de respira greu, care era tac'su.