Marţi şi cele 134376 ceasuri rele, care merită a fi biciuite

De prin decembrie, de când am aparat dentar, nu îmi mai pot roade unghiile, obicei mârşav care mi-a ocupat mai toată copilăria şi adolescenţa. De fapt, era într-atât de obsedant ticul acesta încă de când aveam vreo 4 ani. Prima mea amintire conştientă e legată de cum mă ascundeam după frigider ca să-mi rod unghiile, ascunzându-mă de soră-mea care dezaproba crunt rosul unghiilor şi care mă cotonogea de fiecare dată când mă zărea apropiindu-mi mâna de gură.

Şi am descoperit mersul la manichiură *cele 3 chestii bune ale francezilor : croissantele, ze french manichiure şi Napoleon (primul sau al treilea sau ambii)*. Ei, şi mă tot duc pe-acolo, ori săptămânal, ori când am timp, ori când nu-mi mai simt unghiile. S-a transformat dintr-un supliciu, că na, aveam 3 cioate şi mă durea numai când vedeam forfecuţa aia, într-un tabiet.

Şi ştii, toate fazele alea din filme se-ntâmplă pe bune în salon. Discuţiile pendulează de la poziţia cadelabrului răsucit la 360 de grade undeva la 5 dimineaţa şi până la cine-şi mai pune pirostriile. Manichiurista e-un fel de Dumnezeu cartieresc. Ştie tot, de la cine s-a mai mutat, cine pe cine cu cine a mai înşelat şi până la bolile de piele ale cucoanelor care mai trec pe-acolo - lucru pe care nu aş fi ţinut morţis să-l aflu, dar deh, ce nu-ţi aud urechile.

Şi se mai trezeşte câte-un babet care vine să-şi despieliţeze deştele să mă-ntrebe cât mai ţin proteza. Şi în momentul acela mă transform în Hulk. Încerc să-mi menţin calmul inexistent, iau o postură de cvasi-soprană şi-ncerc să le explic că NU ESTE O PROTEZĂ DENTARĂ FIINDCĂ AM 19 ANI, nu 123, ca ele. Şi că este temporar. Şi că nu, nu-l am fiindcă e trendy, ci fiindcă am avut nevoie de el ca să nu arăt ca Mowgli. Din ciclul babes with boobs - babe cu bube :))

Şi astăzi era mai calm decât de obicei. Am fost pusă la curent cu ce se mai petrece prin familia manichiuristei, mi s-au arătat ojele noi, mi-am spoit unghiile violet pentru prima oară-n viaţa mea şi am dat să plec. Şi EVIDENT, când m-am ridicat mi-am rupt papucul. Şi era un flip flops d-ăla imbecil, fără niciun scop anume decât a fi purtat prin curte/casă.

Am plecat de-acolo -noroc că-i aproape de casă- şi am încercat să-mi târşâi piciorul cu tot cu papucul aferent, dar arătam ca Michael Jackson în thriller, aşa că mi-am băgat piciorul *sic mie însămi!*, m-am descălţat de amândoi şi am încercat din răsputeri să-mi imaginez că nu-i mare scofală, că-s pe plajă, desculţă. Exerciţiul meu imaginativ a dat însă greş când un coclete a simţit nevoia de a-mi spune că-s în picioarele goale şi o babă s-a închinat văzându-mă. Şi am mers aşa vreo 5 metri şi dup-aia am simţit.

Am simţit durerea primordială a oamenilor peşterii care mergeam desculţi. Bolovani şi cioburi, pietre, ţărână, amibe şi toate rahaturile pe care ei or mai fi călcat. Dar eu eram varianta 2.0, eu am simţit şi cele 1000 de grade ale asfaltului. Şi atunci am început să fug ţopăind, de arătam taman ca o capră beată. Ţupa-hopa-penelopa, dă-i şi sari şi schelălăie. Şi desigur, erau toţi vecinii ca să asiste la show. Şi marea lor dilemă era de ce naiba nu îmi pun papucii-n picioare dacă-i am în mână. Oricât mi-aş fi dorit să le-arunc flip flops-ul în moalele căpăţânilor atinse de calviţie, am zis că mă arde prea tare la pernuţe, aşa că am continuat să ţupa-hopa pân' acasă. Şi cea mai dureroasă parte aici vine, căci aleea noastră nu mai e cimentuită cum trebuie de ceva timp, aşa că am păşit pe ciment denivelat şi sfărâmiţat. Şi apoi am dat de gresie. Doamne, ce minune e şi gresia asta. E sublimă.

Şi am mers să mă spăl pe picioarele sângerânde - şi nu, nu exagerez, picioarele mele arată de parcă am tras la coasă toată ziua pe un câmp din Ucraina. Apă rece. Ah, iarăşi sublim. Şi apoi covorul, unde-am mai scăpat o-njurătură printre bracketsi. Şi mi-am adus aminte că îmi lăsase soră-mea o pereche de scârnăvii d-astea, pe care eu le-am desconsiderat şi aruncat într-un ungher sinistru al casei, spunându-mi că sunt cele mai odioase încălţări de când s-a descoperit focul. Nici prin curte nu i-am purtat de urâţi ce sunt.

Şi acum ghiciţi ce am în picioare dacă nu doi brontozauri dintr-ăştia de plastic, care sunt chiar foarte confortabili, dar la fel de iritanţi estetic.

Măcar am manichiura frumoasă, dacă tot şchiopătez cu ambele picioare.

Sesiunea trece, studenţii rămân

Înainte să aruncaţi cu furculiţe şi tigăi în capul meu, trebuie să luaţi aminte că melodia de mai sus este postată cu un anume rol. Acela de a mă autoconvinge că e mişto la facultate. Poate chiar mai bine decât în liceu. Şi-aşa eu am păstrat ce era mai important din liceu.

Bau bau e mic copil pe lângă sesiune, da' na, facem şi noi ce putem şi-ncercăm să-i ignorăm respiraţia rece, sacadată şi ameninţătoare. Fiindcă trece şi-asta şi vin vara şi Bestfestu!

Oricum, promit să mă-ntorc cu radiografia sesiunii în cel mai scurt timp posbil. Şi ca note to self, trebuie să-mi detaliez şi ipohondria.

Joi

Mărturisesc că venisem chitită să scriu despre iarbă, la care mă tot gândesc de la 8 dimineaţa, de când am văzut că au mutat ăştia băncile din parc. Cum? Simplu, prin procedee extraflambomirificosuperbisime, angajaţii ADP sector 1 (cred că ei), au luat băncuţele de pe iarbă şi le-au mutat pe asfalt, fixându-le cu ciment. Lucru de-a dreptul imbecil.

Dar nu voi insista pe chestia asta momentan. După 3 ore petrecute la un curs pe lângă care axiomele par demonstrabile, cobor, Universitate, soare, frumos, metrou, piaţa Victoriei. Acolo, pe refugiul ăla faţă-n faţă cu Gregory's, ce-mi văd ochii căprui? Un nene şofer într-un taxi cu numărul de înmatriculare ceva de genul B xx SEX. Grozav! Ce tipă s-ar urca în taxiul SEX? Ei? Eventual poate vrea omul plată în sex. Sau poate totul e o malefică strategie pentru a-şi atrage clienţi. Mai era şi d-ăla fantomă- probabil cu 3 milioane pe kilometru.

Ei. Şi vine tramvaiul- trăznet de repede. Şi mă aşez, îmi scot cartea la care ronţăi de 3 zile, mă apuc să citesc. Şi-n spate începe un copil să plângă. Dar nu aşa, normal, ca un copil. Ci ca o lamă sud americană lovită de tir. Zbiera de-a dreptul. Se mai întorcea câte o babuţă sau vreo cucoană- şi fix când erau pe punctul de a-şi exprima nemulţumirile vocal, observau că pramatia ţipătoare era la subraţul unui ţigan - da, am să-i spun ţigan, fiindcă nu aş fi capabilă să mai mănânc ciocolată cu rom dacă i-aş spune rrom.

Pesemne o fi la modă să-ţi foloseşti copilul pe post de geantă. Ce-i drept, şi eu i-au fi băgat ceva în gură doar-doar să tacă. Dar nu a tăcut. Incredibil. Cred ca va fi un cântăreţ ilustru. Nici dacă ar veni apocalipsa nu aş putea să zbier aşa. Şi imaginaţi-vă că atunci când eram o copiliţă cântam în corul de copii Minisong. Şi mai aveam şi căştile în urechi, cu tot cu muzica-mi de spart vaze din porţelan şi tot răzbea.

Şi după ce traversasem şi coborâsem din tramvai se auzea. Ca în filmele de groază cu eroi dubioşi ale căror voci sunt de neuitat. Cam aşa cu dovleacul super-urlător şi ăla negru de respira greu, care era tac'su.