B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

Vine vara bine-mi pare

Nu, nu chiar. Adică vara e ceva frumos, aşa, per total, doar că o strică temperatura. Dacă ar fi mereu doojdoo de grade aş fi extatică. Bine, eu găsesc mereu motive de extaz. Şi chestiile asociate verii, alea da, alea fac toată piesa: băutură, somn până la ore exasperant de târzii, viaţă de noapte, tâmpenii, dormit la Meri zile-ntregi (atât de-ntregi sunt zilele alea că am până şi propria mea periuţă de dinţi la ea acasă, deci relaţia noastră ilegitimă s-a concretizat deja sub o formă sau alta :D).

Eh, temperatura e anevoioasă mai ales când ai spasmofilie şi te mai ia cu leşin prin fauna urbană. Aşa, momentele alea când vezi dalmaţieni sau pe Duhul Sfânt şi îţi doreşti să înceapă să ningă. Dar nu se poate, că eşti în autobuz şi staţiile-s atât de lungi că-ţi vine să te-arunci pe geam. Şi desigur, întotdeauna se găseşte o cucoană să-ţi tragă un cot în stomac, fiindcă o împingi. Babe nebune.

Ideea este alta. S-au deschis ştrandurile. Şi la ştrand, na, ca tot omu'. Şi de bine şi de rău, ai toate păsăricile şi păsăroii posibili. Ar merge un studiu de antropologie pe Ciurel, par example. Cred că am descoperi la tipologii de am putea inventa basme de secol XXI pentru posteritate. En fin, să trecem la subiect.

Şi eram eu în 41, tramvaiul-minune. Ăia-ţi vând acolo propria geantă dacă-i enervezi niţel. Serveţeleee uuu-meee-deeee, şerveţelee uscateeee, brichete, portofele, pixuri, cursul de istorie antică. Oameni cu mâini de pe care se scurge dexteritatea aşa cum se scurge grenadine-ul în pahar printre cuburile de gheaţă. Şi la Crângaşi, that's when we get funky. Se urcă toţi brotacii bronzaţi de pe ştrand, cu toate mamzelele aferente. Şi câteodată pe lângă mamzele mai sunt şi copii. Şi peturi de Timişoreana.

Ei, şi cum eram eu ca autista cu muzica-mi urechi şezând pe-un scaun pe care-l vânasem vreo 2 staţii, se urcă la Crângaşi un nene de vreo treij de ani, cu petul de bere- cel mai bun prieten al omului, cu nevastă-sa gravidă şi cu fiica, o puştoaică grăsuţă de vreo 8-9 ani care mă privea de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii cu mânuţa delicată a păpuşii ei Barbie. Şi bea în tramvai de parcă ar fi fost în Vamă, unde nu mai contează unde eşti, atâta timp cât bei. Şi nu numai el, dar şi nevastă-sa, care avea în mână o cutie de ceva energizant - pun pariu că-i atât de sănătos pentru copilul nenăscut. Şi s-au certat tot drumu', de mă gândeam că Dan Diaconescu ar mai fi făcut ceva audienţă cu ei. Crimă sângeroasă în tramvaiul 41, nesoldată cu victime.

De la chiloţi până la "Mă-ta e de vină pentru tot", s-au certat staţii interminabile. Şi el, ciuful familiei, roşu ca un rac storcit de-un tir pe trecerea de pietoni, îşi strângea la piept fiica - da, încă mă privea intrigată- şi sticla de bere. Păi mi se pare corect, mai întâi a fost berea şi apoi copila. Sau na, poate că şi berea a avut un aport important în naşterea fetiţei.

Şi în tot răstimpul ăsta eu tot mă gândeam cu cine dracu' votez. Am votat cu sufletul în mâna stângă şi ştampila-n dreapta, sperând să nu ne reprezinte nişte imbecili. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi-atunci am realizat că-i degeaba în general şi-n particular.

Să avem numai succesuri, deci. Fie-ne reprezentarea-n UE fructuoasă.