B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

Joi

Mărturisesc că venisem chitită să scriu despre iarbă, la care mă tot gândesc de la 8 dimineaţa, de când am văzut că au mutat ăştia băncile din parc. Cum? Simplu, prin procedee extraflambomirificosuperbisime, angajaţii ADP sector 1 (cred că ei), au luat băncuţele de pe iarbă şi le-au mutat pe asfalt, fixându-le cu ciment. Lucru de-a dreptul imbecil.

Dar nu voi insista pe chestia asta momentan. După 3 ore petrecute la un curs pe lângă care axiomele par demonstrabile, cobor, Universitate, soare, frumos, metrou, piaţa Victoriei. Acolo, pe refugiul ăla faţă-n faţă cu Gregory's, ce-mi văd ochii căprui? Un nene şofer într-un taxi cu numărul de înmatriculare ceva de genul B xx SEX. Grozav! Ce tipă s-ar urca în taxiul SEX? Ei? Eventual poate vrea omul plată în sex. Sau poate totul e o malefică strategie pentru a-şi atrage clienţi. Mai era şi d-ăla fantomă- probabil cu 3 milioane pe kilometru.

Ei. Şi vine tramvaiul- trăznet de repede. Şi mă aşez, îmi scot cartea la care ronţăi de 3 zile, mă apuc să citesc. Şi-n spate începe un copil să plângă. Dar nu aşa, normal, ca un copil. Ci ca o lamă sud americană lovită de tir. Zbiera de-a dreptul. Se mai întorcea câte o babuţă sau vreo cucoană- şi fix când erau pe punctul de a-şi exprima nemulţumirile vocal, observau că pramatia ţipătoare era la subraţul unui ţigan - da, am să-i spun ţigan, fiindcă nu aş fi capabilă să mai mănânc ciocolată cu rom dacă i-aş spune rrom.

Pesemne o fi la modă să-ţi foloseşti copilul pe post de geantă. Ce-i drept, şi eu i-au fi băgat ceva în gură doar-doar să tacă. Dar nu a tăcut. Incredibil. Cred ca va fi un cântăreţ ilustru. Nici dacă ar veni apocalipsa nu aş putea să zbier aşa. Şi imaginaţi-vă că atunci când eram o copiliţă cântam în corul de copii Minisong. Şi mai aveam şi căştile în urechi, cu tot cu muzica-mi de spart vaze din porţelan şi tot răzbea.

Şi după ce traversasem şi coborâsem din tramvai se auzea. Ca în filmele de groază cu eroi dubioşi ale căror voci sunt de neuitat. Cam aşa cu dovleacul super-urlător şi ăla negru de respira greu, care era tac'su.