Thursday, April 30, 2009

Joi

0 dude
Mărturisesc că venisem chitită să scriu despre iarbă, la care mă tot gândesc de la 8 dimineaţa, de când am văzut că au mutat ăştia băncile din parc. Cum? Simplu, prin procedee extraflambomirificosuperbisime, angajaţii ADP sector 1 (cred că ei), au luat băncuţele de pe iarbă şi le-au mutat pe asfalt, fixându-le cu ciment. Lucru de-a dreptul imbecil.

Dar nu voi insista pe chestia asta momentan. După 3 ore petrecute la un curs pe lângă care axiomele par demonstrabile, cobor, Universitate, soare, frumos, metrou, piaţa Victoriei. Acolo, pe refugiul ăla faţă-n faţă cu Gregory's, ce-mi văd ochii căprui? Un nene şofer într-un taxi cu numărul de înmatriculare ceva de genul B xx SEX. Grozav! Ce tipă s-ar urca în taxiul SEX? Ei? Eventual poate vrea omul plată în sex. Sau poate totul e o malefică strategie pentru a-şi atrage clienţi. Mai era şi d-ăla fantomă- probabil cu 3 milioane pe kilometru.

Ei. Şi vine tramvaiul- trăznet de repede. Şi mă aşez, îmi scot cartea la care ronţăi de 3 zile, mă apuc să citesc. Şi-n spate începe un copil să plângă. Dar nu aşa, normal, ca un copil. Ci ca o lamă sud americană lovită de tir. Zbiera de-a dreptul. Se mai întorcea câte o babuţă sau vreo cucoană- şi fix când erau pe punctul de a-şi exprima nemulţumirile vocal, observau că pramatia ţipătoare era la subraţul unui ţigan - da, am să-i spun ţigan, fiindcă nu aş fi capabilă să mai mănânc ciocolată cu rom dacă i-aş spune rrom.

Pesemne o fi la modă să-ţi foloseşti copilul pe post de geantă. Ce-i drept, şi eu i-au fi băgat ceva în gură doar-doar să tacă. Dar nu a tăcut. Incredibil. Cred ca va fi un cântăreţ ilustru. Nici dacă ar veni apocalipsa nu aş putea să zbier aşa. Şi imaginaţi-vă că atunci când eram o copiliţă cântam în corul de copii Minisong. Şi mai aveam şi căştile în urechi, cu tot cu muzica-mi de spart vaze din porţelan şi tot răzbea.

Şi după ce traversasem şi coborâsem din tramvai se auzea. Ca în filmele de groază cu eroi dubioşi ale căror voci sunt de neuitat. Cam aşa cu dovleacul super-urlător şi ăla negru de respira greu, care era tac'su.

Wednesday, April 29, 2009

Şi de când nu ne-am văzut

0 dude
... multă vreme a trecut.


Da, recunosc, sunt vinovată. Nu am mai dat p-aici din decembrie- slavă domnului că nu am găsit păianjeni şi purici şi alte animăluţe virtuale pe sărăcuţul blog.

Cu toate acestea, ţin să vă anunţ că în zilele ce vor urma voi urca pe blog, pe scăriţe colorate şi altele, posturile de dinainte pe care le-am şters. Asta datorită unui arhangel virtual despre care vom vorbi cât de curând. Oricum, ţineţi aproape şi nu daţi drumu' fiindcă vine, vine, vine primăvară şi se reaştern posturile mele-n toată ţara.

Şi cum nu mai ştie nici naiba dacă mai trăiesc, vă anunţ oficial că DA! Sunt vie, teafără, nevătămată şi alte asemenea de bine. Oricum, voi relata cu lux de amănunte şi despre Lula-n Universitate.