Wednesday, June 24, 2009

Încă ..

3 dude
... mai cred în voluntariat şi în concursuri pe care le poţi câştiga dacă te străduieşti un pic. Şi de cele mai multe ori îţi dai silinţa atunci când merită. Şi eu zic că următoarea chestie merită.



Tuesday, June 16, 2009

Marţi şi cele 134376 ceasuri rele, care merită a fi biciuite

1 dude
De prin decembrie, de când am aparat dentar, nu îmi mai pot roade unghiile, obicei mârşav care mi-a ocupat mai toată copilăria şi adolescenţa. De fapt, era într-atât de obsedant ticul acesta încă de când aveam vreo 4 ani. Prima mea amintire conştientă e legată de cum mă ascundeam după frigider ca să-mi rod unghiile, ascunzându-mă de soră-mea care dezaproba crunt rosul unghiilor şi care mă cotonogea de fiecare dată când mă zărea apropiindu-mi mâna de gură.

Şi am descoperit mersul la manichiură *cele 3 chestii bune ale francezilor : croissantele, ze french manichiure şi Napoleon (primul sau al treilea sau ambii)*. Ei, şi mă tot duc pe-acolo, ori săptămânal, ori când am timp, ori când nu-mi mai simt unghiile. S-a transformat dintr-un supliciu, că na, aveam 3 cioate şi mă durea numai când vedeam forfecuţa aia, într-un tabiet.

Şi ştii, toate fazele alea din filme se-ntâmplă pe bune în salon. Discuţiile pendulează de la poziţia cadelabrului răsucit la 360 de grade undeva la 5 dimineaţa şi până la cine-şi mai pune pirostriile. Manichiurista e-un fel de Dumnezeu cartieresc. Ştie tot, de la cine s-a mai mutat, cine pe cine cu cine a mai înşelat şi până la bolile de piele ale cucoanelor care mai trec pe-acolo - lucru pe care nu aş fi ţinut morţis să-l aflu, dar deh, ce nu-ţi aud urechile.

Şi se mai trezeşte câte-un babet care vine să-şi despieliţeze deştele să mă-ntrebe cât mai ţin proteza. Şi în momentul acela mă transform în Hulk. Încerc să-mi menţin calmul inexistent, iau o postură de cvasi-soprană şi-ncerc să le explic că NU ESTE O PROTEZĂ DENTARĂ FIINDCĂ AM 19 ANI, nu 123, ca ele. Şi că este temporar. Şi că nu, nu-l am fiindcă e trendy, ci fiindcă am avut nevoie de el ca să nu arăt ca Mowgli. Din ciclul babes with boobs - babe cu bube :))

Şi astăzi era mai calm decât de obicei. Am fost pusă la curent cu ce se mai petrece prin familia manichiuristei, mi s-au arătat ojele noi, mi-am spoit unghiile violet pentru prima oară-n viaţa mea şi am dat să plec. Şi EVIDENT, când m-am ridicat mi-am rupt papucul. Şi era un flip flops d-ăla imbecil, fără niciun scop anume decât a fi purtat prin curte/casă.

Am plecat de-acolo -noroc că-i aproape de casă- şi am încercat să-mi târşâi piciorul cu tot cu papucul aferent, dar arătam ca Michael Jackson în thriller, aşa că mi-am băgat piciorul *sic mie însămi!*, m-am descălţat de amândoi şi am încercat din răsputeri să-mi imaginez că nu-i mare scofală, că-s pe plajă, desculţă. Exerciţiul meu imaginativ a dat însă greş când un coclete a simţit nevoia de a-mi spune că-s în picioarele goale şi o babă s-a închinat văzându-mă. Şi am mers aşa vreo 5 metri şi dup-aia am simţit.

Am simţit durerea primordială a oamenilor peşterii care mergeam desculţi. Bolovani şi cioburi, pietre, ţărână, amibe şi toate rahaturile pe care ei or mai fi călcat. Dar eu eram varianta 2.0, eu am simţit şi cele 1000 de grade ale asfaltului. Şi atunci am început să fug ţopăind, de arătam taman ca o capră beată. Ţupa-hopa-penelopa, dă-i şi sari şi schelălăie. Şi desigur, erau toţi vecinii ca să asiste la show. Şi marea lor dilemă era de ce naiba nu îmi pun papucii-n picioare dacă-i am în mână. Oricât mi-aş fi dorit să le-arunc flip flops-ul în moalele căpăţânilor atinse de calviţie, am zis că mă arde prea tare la pernuţe, aşa că am continuat să ţupa-hopa pân' acasă. Şi cea mai dureroasă parte aici vine, căci aleea noastră nu mai e cimentuită cum trebuie de ceva timp, aşa că am păşit pe ciment denivelat şi sfărâmiţat. Şi apoi am dat de gresie. Doamne, ce minune e şi gresia asta. E sublimă.

Şi am mers să mă spăl pe picioarele sângerânde - şi nu, nu exagerez, picioarele mele arată de parcă am tras la coasă toată ziua pe un câmp din Ucraina. Apă rece. Ah, iarăşi sublim. Şi apoi covorul, unde-am mai scăpat o-njurătură printre bracketsi. Şi mi-am adus aminte că îmi lăsase soră-mea o pereche de scârnăvii d-astea, pe care eu le-am desconsiderat şi aruncat într-un ungher sinistru al casei, spunându-mi că sunt cele mai odioase încălţări de când s-a descoperit focul. Nici prin curte nu i-am purtat de urâţi ce sunt.

Şi acum ghiciţi ce am în picioare dacă nu doi brontozauri dintr-ăştia de plastic, care sunt chiar foarte confortabili, dar la fel de iritanţi estetic.

Măcar am manichiura frumoasă, dacă tot şchiopătez cu ambele picioare.

Monday, June 15, 2009

Hărţuire

7 dude
Era o vreme când mi se întâmplau şi lucruri normale. În general însă, sunt magnet de ciudaţi. Adică în troleibuz, chiar dacă sunt toate locurile libere şi mă aşez pe un scaun, sigur la prima staţie va urca o cohortă de muncitori cu chef de vorbă şi de "Bellissima, ai un ceas?". În metrou, chit că mă transform într-un păianjen subteran şi mă tupilez într-un colţ, se va nimeri, într-un moment sau altul un aurolac hapciupalitic care să-şi sufle-n pungă fix lângă omoplatul meu stâng. Iar despre tramvaie .. despre astea vom vorbi în cele ce urmează.

Trebuia să ajung la dentist şi pe la biblioteca facultăţii ca să-l las pe monsenieur Cizek înapoi pe raft. Ca side something, m-a ajutat tare mult cartea aia la examen, dar m-a cocoşat. Cred că-s 5 kilograme de Imperiu Roman în ea.

Şi ca de obicei plec veselă nevoie mare de-acasă, cu traista-n spinare şi cu ochelarii de soare pe nas şi iau tramvaiul 20. Că stau la cuca măcăii, în Bucureştii Noi. Şi să nu aud că nu-i zonă periferică. Vă pocnesc cu topografia Bucureştiului peste ochi dacă îndrăzniţi să-mi spuneţi că nu stau unde şi-a-nţărcat dracu' copchilaşii.

Şi la prima se urcă în tramvai un individ, ţigan de etnie, psihopat aşa el de fel. E d-ăla de se zgâieşte la tine într-atât de insistent că-ncepi să auzi zgomotul acela pe care-l face creta pe tablă. Şi na, m-am uitat pe geam vreo două staţii. La un moment dat mă-ntorc şi eu în dreapta - stătea paralel cu mine, pe scaunul celălalt. Şi ce-mi văd ochii mari? Omul se autosatisfăcea uitându-se la mine. Iisuse Hristoase, îşi scosese vrejul şi era în culmea plăcerilor. Nici nu am ştiut cum să reacţionez. M-am ridicat şi m-am dus în faţă, verde ca un şarpe boa. Am rămas aşa, şocată până la Victoriei, când m-a apucat revolta şi mă gândeam să mă duc să-i ard o carte peste mutra aia de psihopat onanist. M-am calmat în schimb şi m-am dus la facultate unde este tanti drăguţă bibliotecară care iarăşi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva, dacă-mi merge bine, chestii d-astea care m-au făcut să-mi mai revin niţel.

Şi-apoi, în timp ce-mi priveam papucii, mi-a venit în cap cursul de relaţii internaţionale şi monopolul asupra puterii. Şi mi-am zis că e musai să mă duc la poliţie. Şi asta am şi făcut. Înverşunată, total lipsită de graţie, că na, ăla se masturbase lângă mine- cum dracului faci asta să sune mai academic de-atât?- şi nervoasă nevoie mare am intrat în secţie. Şi în pofida aşteptărilor mele, că na, mă duceam acolo să fac ce?- Plângere? Nici nu ştiu cum îl cheamă, la descrieri fizice mai mult decât că era negru, buzat, cvasichel şi gras şi-ntre 35 şi 45 de ani nu aveam ce spune - am fost ascultată şi ajutată. Mi s-a zis că-n cazul în care-l mai văd să sun la 112 şi ei vor veni de-ndată să-i aplice onanistului vesel o amendă cât extazul lui de mare. Nu s-a făcut mişto de mine, m-au respectat şi tratat aşa cum ar trebui tratat orice om care se află-n posesia propriilor capacităţi mentale.

Iată cum, cel puţin pentru mine, mitul cu poliţiştii a picat într-o frumoasă după-amiază de iunie. Am decis că pentru siguranţa mea sufletească şi integritatea mea corporală am să-mi achiziţionez un spray paralizant. Totodată, o să am grijă să car dicţionarul de politică oriunde m-aş duce, că ar fi mişto aşa să-l orbeşti şi pocneşti cu Blackwellu' pe post de armă albă.

Şi în loc de concluzie, m-am gândit la ce le-aş face ăstora care nu-şi pot ţine proţapul închis de nicio culoare. I-aş pune să poarte bikini roz, pufoşi, foarte rezistenţi şi elastici. Şi i-aş atârna cu chiloţii pe post de ham de-o macara. Apoi aş mitui toţi copii din cartier cu bomboane şi i-aş pune să-l căpieze cu pistoalele cu bile. Să simtă cum e să fii umilit. Şi hărţuit. Că în fapt, asta s-a întâmplat, m-a hărţuit.

În final, îi urez molestatorului un călduros "Usca-ţi-s-ar". Fucktard.

Sunday, June 14, 2009

Teribiliști, fumători și teribiliștii-fumători

6 dude
Băi, deci trebe să vă anunț în mod formal că mai am doar două examene *Doamne-ajută*. Și că-s încă vie și nevătămată psihic. Bine, poate că-s un pic mai accentuat scelerată, dar asta e de bine, căci este vremea teribilismului.

Și că veni vorba de teribilism, așa, total inopinat, hai să vă pun o-ntrebare de 360 de grade celsius. De ce, în numele ciclopilor, dacă ai motor de off-road, mă rog, motocicletă d-aia benghea, tre să o călărești taman pe Lipscani? Adică nu cred că vor fi mamzelele impresionate de caii tăi putere, ci dimpotrivă, se vor gândi că nu ești capabil să o utilizezi decât prin oraș, ca maimuțoiul.

De ce dacă bei fie și-o bere și ești așa, fericit, nimic mai mult, tre să te iei de muierile care se plimbă pe la 2 noaptea pe Elisabeta și să le zici că-s emo? Adică na, mă obligi să-ți arăt manichiura perfectă a degetului meu mijlociu, chestie care s-ar putea să contravină cu spiritul tău moral și să vrei să-mi tragi o scatoalcă peste ceafa mea de domnișoară. Și na, eu s-ar putea să aplic figura cocorul și să-ți trag un șut în cOmOri, chiar de-i ultimul lucru pe care mai apuc să-l fac în viața asta fără să am un ochi vânăt.

Apoi ăia care ascultă Kiss Fm cu geamurile larg deschise. Și care eventual au mașini d-alea per impressionare le signore. Băi, filfizon bucureștean, clujean, sibian, constănțean. Crezi că dacă asculți melodii gay o să mă faci să-ți sar goală pe capotă? Sau să-mi arunc tricoul care miroase a parfum de la Nautica peste ochelarii-ți de soare Gucci Pucci? Nu, o să mă faci să-mi îndes căștile și mai așijderea în urechi, să apăs butonul de volum până fac bătătură-n buricul deștelui și să bag un N.I.N, că să mă asigur că pe la șaij de ani o să fiu nițel mai surdă. Orișicum, mai sunt și ăia care ascultă muzică bună în mașini de femei. Eu știu că esențele tari se țin în flacoane mici, dar Mini Cooper-ul tău nu prea e-n ton cu ce zic băiețeii de la Metallica. Nu, nu se pune dacă mașina ta e în service.

Și apoi acei mojici care-ți cer foc sau te-ntreabă cât e ceasul sau îți aruncă un ” prietenul meu crede că ești drăguță”. Oh, în numele cozonacului, aveam mai multă demnitate în clasa a treia, când signor Mugurel *așa-l chema pe pretendentul meu de-atunci* îmi trimitea bilețele cu ”Vrei să-mi dai prietenia ta?”. Și dacă m-ar întreba un alde d-ăsta dacă vreau să-i dau prietenia mea, i-aș spune că aș vrea, dacă prietenia mea ar fi o rachetă de tenis cu circumferința de 3 metri juma, făcută dintr-un aliaj de metal foarte dens, cum ar fi oțelul. Da, atunci aș vrea să-i aplic prietenia mea peste mufon. Cum acest lucru nu este posibil, am să mă mulțumesc să ridic sfidător o sprânceană, să mă gândesc că ești debil și să îți întorc extremitatea sudică.

În altă ordine de idei, știi când viața ta capătă un sens? Atunci când te știu barmanii. Și te-ntreabă dacă ”Vrei ca de obicei?”. Și sensul vine atunci când ai încredere suficient de multă în ei încât să le răspunzi cu ”Nu, surprinde-mă”. Bine, pe de altă parte asta poate însemna că ai nevoie de ceva dezintoxicare cu ceaiuri hepatice.

AH. Mi-am amintit. Îmi mai plac oamenii cărora le ceri foc și care nu-ți spun că nu au, așa, simplu. Trebuie să adauge și faptul că ei nu fumează. Dacă dai peste omul nepotrivit, poate-ncepe să-ți explice și efectele secundare ale fumatului, exploatând la maximum imaginile morbide ale viciului sus-numit. Un om de genul este tata.

În diminețile senine ale copilăriei mele, mă trimitea mereu să îi cumpăr Viceroy roșu. Știi ce-s alea? Cred că dacă fumezi un singur Viceroy roșu îți trece toată viața prin fața ochilor. Sau prin tine, după caz. Și stăteam în Iancului, la etajul 7 și eram, evident, prea slabă ca să mă ducă liftul. Eh, și așa mi-am menținut eu condiția fizică. Urcam și coboram de două ori pe zi, fiindcă de fiecare dată când îi ziceam să-i cumpăr două pachete îmi răspundea că el nu fumează atât de mult. La un moment dat, tata a făcut două preinfarcturi și a suferit un bypass. Ca atare, nu mai fumează de ceva timp. Și-acum trebuie să se ia de toată puștimea care-ndrăznește a-și utiliza plămânii în scopuri fumânde.

Nici măcar nu am morală la povestioară.

Dar nu uitați copii, fumatul dăunează grav sănătății, afectează tenul și potențele pe care le poate căpăta filosofia stoică. Hmm, da. Cred că s-ar lăsa mai multă lume de fumat dacă pe pachet ar scrie ”Atenție! Fumatul tâmpește.” Toți ne credem ntelectuali.

Wednesday, June 10, 2009

Curios?

0 dude

Monday, June 8, 2009

Vine vara bine-mi pare

8 dude
Nu, nu chiar. Adică vara e ceva frumos, aşa, per total, doar că o strică temperatura. Dacă ar fi mereu doojdoo de grade aş fi extatică. Bine, eu găsesc mereu motive de extaz. Şi chestiile asociate verii, alea da, alea fac toată piesa: băutură, somn până la ore exasperant de târzii, viaţă de noapte, tâmpenii, dormit la Meri zile-ntregi (atât de-ntregi sunt zilele alea că am până şi propria mea periuţă de dinţi la ea acasă, deci relaţia noastră ilegitimă s-a concretizat deja sub o formă sau alta :D).

Eh, temperatura e anevoioasă mai ales când ai spasmofilie şi te mai ia cu leşin prin fauna urbană. Aşa, momentele alea când vezi dalmaţieni sau pe Duhul Sfânt şi îţi doreşti să înceapă să ningă. Dar nu se poate, că eşti în autobuz şi staţiile-s atât de lungi că-ţi vine să te-arunci pe geam. Şi desigur, întotdeauna se găseşte o cucoană să-ţi tragă un cot în stomac, fiindcă o împingi. Babe nebune.

Ideea este alta. S-au deschis ştrandurile. Şi la ştrand, na, ca tot omu'. Şi de bine şi de rău, ai toate păsăricile şi păsăroii posibili. Ar merge un studiu de antropologie pe Ciurel, par example. Cred că am descoperi la tipologii de am putea inventa basme de secol XXI pentru posteritate. En fin, să trecem la subiect.

Şi eram eu în 41, tramvaiul-minune. Ăia-ţi vând acolo propria geantă dacă-i enervezi niţel. Serveţeleee uuu-meee-deeee, şerveţelee uscateeee, brichete, portofele, pixuri, cursul de istorie antică. Oameni cu mâini de pe care se scurge dexteritatea aşa cum se scurge grenadine-ul în pahar printre cuburile de gheaţă. Şi la Crângaşi, that's when we get funky. Se urcă toţi brotacii bronzaţi de pe ştrand, cu toate mamzelele aferente. Şi câteodată pe lângă mamzele mai sunt şi copii. Şi peturi de Timişoreana.

Ei, şi cum eram eu ca autista cu muzica-mi urechi şezând pe-un scaun pe care-l vânasem vreo 2 staţii, se urcă la Crângaşi un nene de vreo treij de ani, cu petul de bere- cel mai bun prieten al omului, cu nevastă-sa gravidă şi cu fiica, o puştoaică grăsuţă de vreo 8-9 ani care mă privea de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii cu mânuţa delicată a păpuşii ei Barbie. Şi bea în tramvai de parcă ar fi fost în Vamă, unde nu mai contează unde eşti, atâta timp cât bei. Şi nu numai el, dar şi nevastă-sa, care avea în mână o cutie de ceva energizant - pun pariu că-i atât de sănătos pentru copilul nenăscut. Şi s-au certat tot drumu', de mă gândeam că Dan Diaconescu ar mai fi făcut ceva audienţă cu ei. Crimă sângeroasă în tramvaiul 41, nesoldată cu victime.

De la chiloţi până la "Mă-ta e de vină pentru tot", s-au certat staţii interminabile. Şi el, ciuful familiei, roşu ca un rac storcit de-un tir pe trecerea de pietoni, îşi strângea la piept fiica - da, încă mă privea intrigată- şi sticla de bere. Păi mi se pare corect, mai întâi a fost berea şi apoi copila. Sau na, poate că şi berea a avut un aport important în naşterea fetiţei.

Şi în tot răstimpul ăsta eu tot mă gândeam cu cine dracu' votez. Am votat cu sufletul în mâna stângă şi ştampila-n dreapta, sperând să nu ne reprezinte nişte imbecili. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi-atunci am realizat că-i degeaba în general şi-n particular.

Să avem numai succesuri, deci. Fie-ne reprezentarea-n UE fructuoasă.

Friday, June 5, 2009

Uiiiii-chend

16 dude
Înainte de a vă apuca să citiţi tre' să vă avertizez că-n cele ce urmează s-ar putea să vă piară cheful de mâncare. Aşa, ca-ntre noi, aţi fost avertizaţi.

Băi, deci am terminat cu încă un examen, deja mă simt ca o bulimică de dooj de kile după ce a terminat de evacuat prânzul- da, nu săriţi în capul meu, ştiu că bulimia e o chestiune extrem de serioasă. Şi m-am decis să mă plimb niţel, eu cu Eugen Cizek - adecătelea o carte pentru un examen viitor. Şi am luat-o prin Cişmigiu, urmând să iau tramvaiul. După o tacla scurtă cu tanti de la shaormăria care se afla în apropierea staţiei, ca să nu zic că era taman pe staţie, a venit sublimul caşcarabete pe şine, în care m-am urcat mai mult decât bucuroasă.

Şi na, nemâncată, ameţită, zgâlţâită. Căldură mare, că deh, majoritatea geamurilor erau blocate. Ne place să ne simţim în siguranţă şi un geam deschis e o ameninţare la adresa feromonilor stătuţi. Mă, şi cum eram eu în tramvai, inocentă ca o castelană de-abia trezită de o rază diafană de soare, undeva între Ştirbei Vodă şi Piaţa Matache am zărit malacul *sunete de fanfară*. Ăsta fiind un specimen de sex masculin, aflat în dreapta şoferului- într-un BMW X5, evident. Şi nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu aş fi observat nesaţul cu care se scobea omul ăsta în nas. Păi bine bă, formidabil specimen de stepă asfaltică, eu îţi înţeleg nevoia fiziologică de a te scobi în orificiile nazale. Bine că nu te scobeai altundeva, vorba aceea. Dar maşina bengoasă în care te te afli are doar geamurile laterale fumurii, nu şi parbrizul. Geniu neînţeles ce eşti. Pe deasupra, stimate concetăţean, nu-i frumos să priveşti la dudui în timp ce întreprinzi demersul acesta uimitor de complex. Căci da, vădea o complexitate uimitoare. Se scobea în nas cu fiecare deget pe rând, de parcă ar fi cântat la un pian cu o singură clapă. Ce dracului ai mă în nas? O cosmogonie muciferică? Un univers intangibil şi criptic? Sau îţi cauţi sufletul pereche acolo? Zici că-şi muta excrescenţele mucilaginoase dintr-o nară în cealaltă, ca să nu se simtă niciun locatar al nării singur şi năpăstuit.

Şi nu, să nu vă aud că sunt masochistă fiindcă mă uit la scobeţii în nas, căci am zărit asta în cele două secunde în care maşina ăstuia s-a aflat lângă geamul tramvaiului. Brusc, timpul s-a încetinit ca în filmele cu multe focuri de armă în care eroul salvează o cuconiţă din faţa puştii. Avea şi ghiuluri pe degete băiatu'. Păi da, pesemne că tre' să ai valoare şi când te scobeşti în nas. Frumos băiatule, mă faci să cred că ar trebui să colonizăm Luna cât de curând şi să vă lăsăm să vă distraţi în tihnă cu ce părţi anatomice au mai rămas nedescoperite. Ştii că ai şi urechi, nu? Da, exact, alea lipite de cap, care te fac să auzi atâtea sunete frumoase de acordeon.


Gata, de-aici puteţi citi în linişte, că nu mai descriu cu lux de amănunte scârboşeniile urbane.

Am observat că au intrat masculii în călduri dom'le. Cred că se precipită atmosfera vara. În Cişmigiu m-au strigat în felurite moduri nişte pigmei disperaţi. Ar trebui să-i înveţe cineva pe ăştia că sânii sunt într-adevăr nişte părţi ale corpului fascinante, dar că nu se pot detaşa. Aşa, să le facă cineva educaţie în clasa a şasea. Să adauge acolo, pe lângă funcţiile propriu-zise ale lor, un side note cu "Atenţie! Sânii nu sunt detaşabili!". Ar putea să fie o precizare chiar utilă. Pe viitor prevăd că ar face bine să includă şi un ghid al utlizatorului, cu indicaţii, instrucţiuni de utilizare, garanţie şi repercursiunile pe termen lung. Să ştie şi ăştia mici că nu e bine să vrei să fugi cu sânu' lu' tanti. Tanti s-ar putea să-ţi tragă un Cizek peste menghină şi asta nu o să-ţi placă. Bine, nu i-am pocnit, că poate-mi demonstrau că mă-nşel cu privire la plasticitatea perişoarelor mele.

Azi s-au întâmplat şi chestii bune. Noi avem o bibliotecară foarte competentă. Adică ştie ce cărţi are şi ce cărţi nu are, şi, mai mult, dacă vii ca mine, precum un popândău pe autostradă şi nu ştii ce cauţi, eventual nici numele cursului, te mai şi ajută. Nu ţipă la tine, nu-ţi spune că eşti un iresponsabil tâmpit şi inconştient, nu îţi aruncă priviri de-alea de medusă.

Nu, cu un calm demn de invidiat se duce la raft şi te rezolvă. Îmi plac oamenii ăştia care nu te fac să devii o particulă browniană doar fiindcă au ei isoane. Ei, şi uitându-se ea aşa la permisul meu divin de împrumut- în care arăt probabil mai bine decât în toate drăcoveniile astea utile-n legitimare- mi-a zis că o să îmbătrânesc frumos şi că am o făţucă simpatică. Şi am purtat o conversaţie dintr-aceea care-ţi trage jaluzeaua de pe ochi şi îţi face ziua mai bună.

Deci am mai râcâit în perete o linuţă, mai e niţel şi ieşim din carcera sesională. Şi referitor la ea, nu-s enervanţi ăia care copiază cu handsfree-urile? Mamă, le-aş îndesa căştile alea în nasul ăluia de mai devreme. Nu-i înţeleg. Da băi, cu şuşotelile merge, că na, mai mult de 34 de cuvinţele nu prea poţi să sufli când e liniştea aia mormântală în amfiteatru. Dar de ce naiba nu pui mâna să citeşti ceva, să-ţi pompezi chestii în tărtăcuţă în loc să stai să elaborezi strategii de copiat alambicate? Şi-apoi, tre' să fii tâmpit să crezi că nu se prinde nimeni. Că mdeh, ăştia cu handsfree-ul lor scriu mot-a-mot. Că nu te-a prins e una, că eşti o cutie cu picioare e alta.

Iniţial m-am ofticat. Păi da' ce papufili, eu trag la jug ca bou' şi vine Bubico, copiază şi ia mai mult decât mine. Şi-apoi mi-am dat seama că diferenţa dintre mine şi Bubico este una extraordinară. Eu pot să vorbesc coerent, fără să-mi lipesc retina de foaie, în timp de Bubicel îngaimă cuvinte ca un/o retardat/ă. Bubicel a avut mai mult decât mine la BAC, iar eu am fost a zecea pe capitală. Notele mele-s pe bune, ale lui Bubicel îs un handsfree şi-un hapciupalitic la capătul celălalt al firului. Bubico fără handsfree e un maimuţel, eu sunt la fel de mine însămi.

Şi acum că am rămas fără frustrări cotidiene vă urez să vă weekenduiţi la maximum, până devine covorul tavan. Şi ca note to self, ar trebui să se gândească cineva la doze de 330 ml de Absolut. Mi-ar face viaţa mult mai frumoasă. Şi pe-a voastră cred. Şi viaţa lui Merişor. Şi a Sarei, căreia îi dau indicaţii despre ce şi cum să bea.

Thursday, June 4, 2009

Una

8 dude
.. când te trezeşti la 8.21 AM şi încerci să mai moţăi până la 9.00 AM, dar nu te lasă ceasul interior şi nici ăla biologic. Una dintre zilele alea când ai vrea să faci ceva măreţ cu viaţa ta, precum un accelerator de particule.

Când e frumos şi nu-i prea cald şi te-apucă să pictezi, dar nu ai timp şi te sustragi chestiilor pe care le ai de făcut stând pe net şi verificând din 5 în 5 minute toate conturile de pe platformele de socializare online, nu care cumva să vină sfârşitul lumii şi tu să nu ştii. Sau să ajungă U2 în România.

Când citeşti despre cum evoluează lucrurile pe plan internaţional. Şi nu-ţi prea pasă, dar îţi place să fii la curent. E una din zilele alea premergătoare unui examen, când ştii c-ar trebui să-nveţi, dar n-ai chef.

Una dintre zilele alea când, aşa cum zicea mama, îţi vine să te-apuci de fund şi să sari în sus de plictiseală.

Wednesday, June 3, 2009

Lucruri stereotipice care mă sâcâie zilnic şi cărora aş vrea să le-nfig un beţişor de ureche în ochi

3 dude
Ştiţi, dragii Lulei, când plecaţi de-acasă aproape fericiţi, sau na, aşa, ca violetele de Parma şi vă strică unul/una/o chestie/un miros/o maşină ziua? De parcă vin aşa, boboing boing, şi vă trag una cu ranga între ochii fardaţi în culori feerice?

Eh, în cele ce urmează voi încerca să sintetizez chestiile care mă gâdilă-n nerv pe mine aproape zilnic. Voi începe cu babele decrepite.

Aceste fiinţe care miros a naftalină au un talent cu totul ieşit din comun. Şi-anume, îs toate campioane la ridicatul de pe scaune al fiinţelor mai tinere decât ele. Şi nu oricând, căci bestiile-n etate au un radar integrat pe placa de bază şi detectează cu o precizie ieşită din comun taman momentele în care te simţi te parcă te-ai fi dat în toate montaigne rousse-urile posibile. Şi eventual ai mai şi mâncat înainte iaurt cu banane şi pepene şi ai băut cafea şi o sticlă de ulei de măsline, de ţi-e greaţă nevoie mare.

Eh, asta mi s-a întâmplat săptămâna trecută. Oi fi ipohondră, dar mintea mea e un monstru cu o capacitate inimaginabilă de a recrea simptome fictive. Şi ca atare, eram în 336, compacţi ca filele dintr-un top de hârtie, când s-a eliberat un scaun şi m-am aşezat pe un scaun. ATENŢIE! Nu înainte de a întreba o tanti dacă vrea să stea ea jos. Cum m-a văzut galbenă ca un asiatic bronzat, m-a lăsat să stau jos. Şi-n acel moment a apărut babetul, cu tot cu basma şi plasă şi grimasă de fiară. Şi a început să zbiere la mine ca are şaij' unu de ani şi că sunt o nesimvacă, needucată şi obraznică- Doamne, de când nu am mai auzit cuvântul ăsta. Şi na, cu tot zenul meu, am izbucnit şi i-am zis ca dacă o să vomit, fix pe pulovărul ei o voi face, ca să am şi eu o satisfacţie. Şi m-a privit cu ochii-i mari şi goi.

Şi să nu vă aud. Că şi eu o să ajung la şaij' unu de ani, dar n-o să am creierul cât o felie de lime, să ridic un copchil bolând de pe scaun. Şi da, eu sunt fihinţa aia care se ridică pentru a lăsa omul în vârstă să stea jos. Că na, pe mine nu mă dor încheieturile când plouă şi nu am nevoie de ochelari când citesc. Şi sunt recunoscătoare că pot să alerg după tramvaie şi să mă dau singură jos din ele. Aşa că babetul a avut un comportament abominabil. Rupe-i-s-ar trăistoiu.

Mă mai enervează maşinile de pe şinele de tramvai. Auzi bă, dacă-ţi place atât de mult pe şine, mergi naibii cu tramvaiu', nu sta ca Prâslea în faţa lui, că vrem şi noi, muritorii perpedes, să ajungem acasă înainte de ora 22.00, ca să avem timp de-un duş şi de-o partidă de .. şah, evident. La Victoriei mereu e câte unu' d-ăsta breaz în faţa tramvaiului. După ce că-mi bate porumbu-n geam şi stau aproape de Străuleşti - lac unde cică îşi aruncau proxeneţii chinezi valizele doldora cu .. protejatele lor, aşa cum am auzit în folclorul cartieresc- mă mai întârzii şi tu. Apăi nu ai merita să-ţi sară o jantă? Ba da, ba da.

Ştiu că subiectul a fost abordat de mii de ori, dar mă scot din sărite nespălaţii de prin autobuze şi tramvaie şi metrouri. Frate, oamenii sunt fiinţe care mai inventează şi chestii bune. Şi e bine, e bine să fii în rând cu lumea. Spală-te naibii! Că na, oi fi tu unic şi duhorile tale pestilenţiale ar putea atrage vreo specie de urangutan din pădurea amazoniană, dar în Bucureşti, când braţul tău vânjos face corp comun cu nasul meu, singurul efect pe care-l va avea va fi unul pe care nu ţi-l doreşti. Nu cred că vrei să vezi cum arată mic dejunul meu pe maieul tău. În concluzie, o idee bună ar fi să le pună careva duşuri pe şantier muncitorilor. Aşa, că poate vrem şi noi să trăim fără să avem simţul olfactiv sodomizat de varii duhori. Şi există băi publice, frăţicule. Chestie de neimaginat pentru secolul XXI, dar na, există. Cred că-s gratuite. Ştiu că era una pe lângă Moxa.

Cam astea ar fi. În rest mă stresează că mereu îmi rătăcesc cartelele de metrou şi sfârşesc cu sute de astfel de relicve Metrorex prin casă. :)) Tre' naibii să-mi fac şi eu abonament, am reducere 50 % la ele, că-s studentă.

Update despre sesiune: în sesiune nu se vorbeşte despre sesiune şi dracul nu-i chiar atât de negru. Adică na, dacă de sesiunile noastre ar depinde nivelul de trai al nigerienilor probabil că lucrurile ar fi triste. Dar aşa, 4 săptămâni de cvasi-vacanţă, o cârpeală mică pe ici, pe colo şi trece buba. Şi uneori îţi trebuie şutul în cur ca să ştii că eşti viu. Că te ridici, te-ncrunţi, îţi scuturi pantalonu' şi-ţi dai seama că te-ar unge pe rărunchi o bere. Şi-l suni pe Gică, Gică o sună pe Cerasela, Cerasela pe Brebenel, Brebenel pe Muşeţel şi tot aşa. La final îţi dai seama că eşti o fiinţă bipedă care posedă un fin simţ al raţiunii şi te duci să dormi şi tu 4 ore-nainte de examen. :)