Miezonoptica

Hău! Cuvioşii, pioşii şi ceilalţi străbătuţi de un for interior evlavios sunt rugaţi să mă ierte pentru necuviinţa de a alege ăst titlu pentru postul ce va urma, dar dată fiind proximitatea temporală faţă de ora 00.00, m-am văzut constrânsă să-l tastez acolo unde scrie Title.

Întrerup moţăiala voastră nefondată- fiindcă este sâmbătă, ar trebui teoretic să fiţi trotilaţi high class prin vreo bodegă- pentru a vă informa că eu, în general, visez. Şi nu numai eu, ci şi alte miliarde de oameni. Dar dintre bilioanele acelea nesemnificative se remarcă două prietene de-ale mele, Valeeh şi Mereeh, care visează şi ele-n tandem cu mine aceleaşi giumbuşlucuri fantasmagorico-imposibile.

Mă, şi cum şedeam eu astă seară cu sinusurile tumefiate, cu o febră d-aia timidă - 38, 5- cu ochii calzi şi umezi, dar nu ca asemănare izbitoare dintre mine şi o vacă, ci ca simptom al unei răceli vindicative, care te prinde după aproape un an de strecurat tiptil printre virusuri, în timp ce mă conversam cu Valeeh se petrece o minunăţie de-ntâmplare, pe care, evident, nu am presimţit-o.

Şi-anume, dintr-un neant strictamente delimitat, V. mă anunţă somptuos că aseară a visat că mânca un adidas. Moncher, un ADIDAS! Nu ştiu sigur ce firmă, dar dacă era un adidas Adidas, ne-am dat dracu' fiin'că era un adidas la puterea a doua, deci un super adidas. Şi îl- citez- "dezasamblase", deci îl păpa premeditat şi cu stil. Şi la ce se gândea micuţa de ea in tot răstimpul acesta? La faptul că probabil stomatologul ei ar căsăpi-o cu patentul de bracketsi peste ochii-i drăgălaşi. Căci da, stimabili, şi ea, ca şi mine, are aparat dentar dintr-ăla care prinde Wifi pe la Universitate. Dar asta este altă povestioară, de povestit în altă seară. Şi când ai aparat d-ăsta nu ai voie să muşti, să mănânci seminţe, nuci, fistic, ursuleţi koala, caramele, gumă de mestecat şi pantere roz. Nu ai voie vată pe băţ, nu ai voie nimic. Nici să respiri prea tare n-ai voie că poate-ţi sperii sârma şi ţi se dezlipeşte vreun nenorocit d-ăla metalic. Dar na, noi ne considerăm şic şi ne hlizim ca nişte hiene aburite de fiecare dată când se iveşte ocazia, pentru a testa rezistenţa vizuală a celor care ne acompaniază.

Şi visul acesta are şi o continuare. Deunăzi, când făceam disperată abdomene în scopuri altruiste, în parcul situat la 2 metri de casa în care locuiesc şi pe care într-o zi o voi transforma în buncăr antiatomic cu turnuleţe şi ponei zburători vigilenţi pe post de santinele, mândra s-a confesat din nou cu privire la altă experienţă onirică. De data asta, liberală fiind din convingere, ca şi mine, l-a visat pe Crin Antonescu. Şi nu oricum, ci cu vreo 20 de ani mai tânăr, cu cercel albastru în ureche, cu pleată răzleaţă şi cu un tatuaj imens şi negru pe omoplaţi, care reprezenta un păsăroi-vulturoi cu aripile deschise. Fiindcă liberalismul ne dă aripi, iar Red Bull nu mai e la modă. Şi Crinişor- pe care eu şi toţi ceilalţi îl vom vota, căci merită, dar nu dintr-un motiv anume ci fiindcă are o podoabă capilară impresionantă- dădea interviuri în piscină, unde-şi etala six packul aferent şi bicepşii bine lucraţi. Şi asta nu este tot, stimată audi.. citutenţă, căci lumea era fascinată de el şi avea de gând să-l voteze. Sondajele confirmau aceasta.

Stimabila Mereeh a visat şi ea un subiect dintr-acesta de scurtmetraj. Se făcea că o profesoară pe care o iubim *cough cough cough cough* adunase restanţierii pe un bloc din Militari paralel cu al ei. Dihania monstruoasă, cu trei capete - bine, avea doar unu', dar face cât trei hidoase- striga drăguţii terorizaţi în ordine alfabetică. Ei, şi această Muriel autohtonă, cu puterile ei paranormale în materia pe care o predă şi care ne solicită 'ntelectual până la limita inferioară a mantalei Pământului, îi făcea pe studenţachii care picaseră restanţa să sară de pe bloc. Noroc că Mereeh, cunoscută şi sub numele de Mewii sau Meri, luase 7 şi deci scăpase de această nimfă sferică.

Şi fiindcă deja buricele degetelor îmi zbiară de lene, voi păstra visul meu pentru alt post, în speranţa că până atunci voi visa alte tâmpenii d-astea. Prevăd că voi începe să visez şi OZN-uri, rase extraterestre şi alte scârnăvii de genul, fiindcă citesc "The Hitchhiker's Guide to the Galaxy" care este fenomenal de mişto şi care a început să mă obsedeze crunt.

B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

Teribiliști, fumători și teribiliștii-fumători

Băi, deci trebe să vă anunț în mod formal că mai am doar două examene *Doamne-ajută*. Și că-s încă vie și nevătămată psihic. Bine, poate că-s un pic mai accentuat scelerată, dar asta e de bine, căci este vremea teribilismului.

Și că veni vorba de teribilism, așa, total inopinat, hai să vă pun o-ntrebare de 360 de grade celsius. De ce, în numele ciclopilor, dacă ai motor de off-road, mă rog, motocicletă d-aia benghea, tre să o călărești taman pe Lipscani? Adică nu cred că vor fi mamzelele impresionate de caii tăi putere, ci dimpotrivă, se vor gândi că nu ești capabil să o utilizezi decât prin oraș, ca maimuțoiul.

De ce dacă bei fie și-o bere și ești așa, fericit, nimic mai mult, tre să te iei de muierile care se plimbă pe la 2 noaptea pe Elisabeta și să le zici că-s emo? Adică na, mă obligi să-ți arăt manichiura perfectă a degetului meu mijlociu, chestie care s-ar putea să contravină cu spiritul tău moral și să vrei să-mi tragi o scatoalcă peste ceafa mea de domnișoară. Și na, eu s-ar putea să aplic figura cocorul și să-ți trag un șut în cOmOri, chiar de-i ultimul lucru pe care mai apuc să-l fac în viața asta fără să am un ochi vânăt.

Apoi ăia care ascultă Kiss Fm cu geamurile larg deschise. Și care eventual au mașini d-alea per impressionare le signore. Băi, filfizon bucureștean, clujean, sibian, constănțean. Crezi că dacă asculți melodii gay o să mă faci să-ți sar goală pe capotă? Sau să-mi arunc tricoul care miroase a parfum de la Nautica peste ochelarii-ți de soare Gucci Pucci? Nu, o să mă faci să-mi îndes căștile și mai așijderea în urechi, să apăs butonul de volum până fac bătătură-n buricul deștelui și să bag un N.I.N, că să mă asigur că pe la șaij de ani o să fiu nițel mai surdă. Orișicum, mai sunt și ăia care ascultă muzică bună în mașini de femei. Eu știu că esențele tari se țin în flacoane mici, dar Mini Cooper-ul tău nu prea e-n ton cu ce zic băiețeii de la Metallica. Nu, nu se pune dacă mașina ta e în service.

Și apoi acei mojici care-ți cer foc sau te-ntreabă cât e ceasul sau îți aruncă un ” prietenul meu crede că ești drăguță”. Oh, în numele cozonacului, aveam mai multă demnitate în clasa a treia, când signor Mugurel *așa-l chema pe pretendentul meu de-atunci* îmi trimitea bilețele cu ”Vrei să-mi dai prietenia ta?”. Și dacă m-ar întreba un alde d-ăsta dacă vreau să-i dau prietenia mea, i-aș spune că aș vrea, dacă prietenia mea ar fi o rachetă de tenis cu circumferința de 3 metri juma, făcută dintr-un aliaj de metal foarte dens, cum ar fi oțelul. Da, atunci aș vrea să-i aplic prietenia mea peste mufon. Cum acest lucru nu este posibil, am să mă mulțumesc să ridic sfidător o sprânceană, să mă gândesc că ești debil și să îți întorc extremitatea sudică.

În altă ordine de idei, știi când viața ta capătă un sens? Atunci când te știu barmanii. Și te-ntreabă dacă ”Vrei ca de obicei?”. Și sensul vine atunci când ai încredere suficient de multă în ei încât să le răspunzi cu ”Nu, surprinde-mă”. Bine, pe de altă parte asta poate însemna că ai nevoie de ceva dezintoxicare cu ceaiuri hepatice.

AH. Mi-am amintit. Îmi mai plac oamenii cărora le ceri foc și care nu-ți spun că nu au, așa, simplu. Trebuie să adauge și faptul că ei nu fumează. Dacă dai peste omul nepotrivit, poate-ncepe să-ți explice și efectele secundare ale fumatului, exploatând la maximum imaginile morbide ale viciului sus-numit. Un om de genul este tata.

În diminețile senine ale copilăriei mele, mă trimitea mereu să îi cumpăr Viceroy roșu. Știi ce-s alea? Cred că dacă fumezi un singur Viceroy roșu îți trece toată viața prin fața ochilor. Sau prin tine, după caz. Și stăteam în Iancului, la etajul 7 și eram, evident, prea slabă ca să mă ducă liftul. Eh, și așa mi-am menținut eu condiția fizică. Urcam și coboram de două ori pe zi, fiindcă de fiecare dată când îi ziceam să-i cumpăr două pachete îmi răspundea că el nu fumează atât de mult. La un moment dat, tata a făcut două preinfarcturi și a suferit un bypass. Ca atare, nu mai fumează de ceva timp. Și-acum trebuie să se ia de toată puștimea care-ndrăznește a-și utiliza plămânii în scopuri fumânde.

Nici măcar nu am morală la povestioară.

Dar nu uitați copii, fumatul dăunează grav sănătății, afectează tenul și potențele pe care le poate căpăta filosofia stoică. Hmm, da. Cred că s-ar lăsa mai multă lume de fumat dacă pe pachet ar scrie ”Atenție! Fumatul tâmpește.” Toți ne credem ntelectuali.

Dimineaţa numa' Meri-ţi bucură faţa

Cearceafurile verzi, cu floricele, pernele pufoase, pisica ucigaşă şi Meri cu ochi albaştri, învolburaţi şi tulburi- să fie oare vodka de-aseară de vină? Trezitu-m-am buimacă, semi-în-comă, cu chef de dat din poponel pe ritmuri de Mass Destruction şi am transhumat din patul sacru în bucătăria în care visele se împlinesc. Mi-am tras peste adormeala dulce o cafeeeeaaa ca la mama ei, acolo, în America de Sud *uga, uga*. Chiar, ştiaţi că în momentul în care europenii au dus capre şi oi p-acolo şa, prin America, au decimat populaţia autohtonă de lame? Da, da. Aşa s-au petrecut lucrurile.

Şi acum Meri tocmai mi-a băgato-îndesat în gură o chifluţă franceză cu lapte original din lapte smântânit. Ce-mi pot dori mai mult? Orişicum, săptămâna asta a început într-un pat de femeie frumoasă, fără să mă zgârie sau muşte pisica bipolară, Frameeh, a domnişoarei sus-numite, fără să-mi pese de porcii hapciuaţi de pe planetă, miserupându-mi-se classic style şi cu telefonul pe profilu' meeting, că-s o biznis studenţache. Şi de bine ce e azi, mă duc şi la cursul de europă medievală, şi-are să-mi şi placă.

Şi melodia de astăzi este .. parampampam *parcă-l strangulează careva, da' merge de trezeală bohemă*




Will and the People - Knocking
Asculta mai multe audio Diverse »

Despre maldărul de haine care respiră şi mă priveşte fix în bărbie

Astăzi sunt singură în epicentrul camerei mele, cu o cană de cafea care ar putea ucide un roman sănătos din perioadă de republică a istoriei Romei sau pe Neselrode şi o migrenă cruntă, d-aia lipicioasă şi afurisită, care-i fix la picnic pe una dintre trei emisfere celebrale pe care le posed. Asta fiindcă eu sunt mai specială :D

Una dintre multele idei care-mi colcăie prin ciorba neuronală azi este aceea legată de nemulţumirea care-i încearcă pe-ăştia ai mei cu privire la haosul din camera mea. Şi când spun haos, chiar spun haos. Indiferent dacă-mi fac curat sau nu, în cel mai scurt timp va exista categoric un muşuroi de ţoale, vreo 15 cărţi împrăştiate pe care le citesc simultan - şi ce bucurii mă-ncearcă atunci când mi le şi reamintesc-, teneşi, genţi, sticle de apă plată pline sau goale- după caz-, foi de pe la cursuri, perii de păr, texte de relaţii internaţionale scrise de .. Herbert D. Andrews, spre exemplu etc.


Există tipologia aceea de oameni care se disculpă întotdeauna când treci pe la ei că "Scuze, este dezordine", dar toate lucesc ca-n reclama la Mr. Proper. No way, Jose muchacho. La mine nu-i aşa. Şi oricum, de ce naibii există convenţia asta socială legată de curăţenie? Crezi că mă bucur eu ca un pudel dacă îmi spui că e dezastru la tine şi apoi văd că-ţi străluceşte biblioteca mai ceva decât Koh-I-Noor-ul?

Şi după cum ziceam, nu există ocazie în care tata, vară-mea sau iubita lui tata, pe care-o vom boteza Mişel, să nu se apuce să-şi bată gura degeaba, înşirând motive pentru care ar trebui să am curat în cameră. Demersurile lor persuasive sunt inutile, fiindcă dezordinea mi-este absolut firească şi fiindcă m-am conformat de mult cu acest adevăr. Deja eu şi dezordinea suntem cele mai bune prietene. Dacă s-ar concretiza aş scoate-o la un cico în Argentin. Adică e ceva intim, am trecut de acea treaptă superficială, de mofturile şi rebeliunea adolescentină. La mine ea trăieşte în forma ei preţioasă şi sublimă. E deja o artă.

În fine, serios că altfel nici nu se poate. Sunt dezordonată şi când scriu - şi asta se vede.


Şi trebuie musai să facem distincţia între dezordine şi împuţiciune. Dezordinea e un monstruleţ pufos, care-ţi dă de gol ori lenea, ori natura de artist neînţeles şi nepăsător, ori faptul că eşti un fashion victim şi că trăieşti ca adolescenţii americani din filme. Împuţiciunea e .. atunci când oamenii reacţionează că indivizii din reclama rexona, cu aia de avea un porc la subraţ. Vrei să îţi crească un porc la subraţ şi să-ţi facă oink oink când dormi?? Nu? SPALĂ-TE atunci, hilotule.


*Salut, mă numesc Luluts şi sunt dezordonată de .. 19 ani. Şi nu, slavă domnului că nu există circul dezordonaţilor anonimi. În războiul interstelar de la mine din cameră, toate au un sens şi-o logică mai sănătoase decât le-ar avea în camera ordonată a unui filozof existenţialist. Bine, nu chiar.



Mă delectez în această duminică pe sfârşite cu noul album Manic Street Preachers, pe care-l recomand cu mare drag de note muzicale coerente şi-l pasez la Meri, atotştiutoare într-ale muzicii, cu ceva mai multe detalii.

cum ne-am petrecut de Armindeni

Nu ştiu noi cum petrecurăm, dar ştiu că altele au fost într-un ceva loc drăguţ unde au băut foarte multe spirtoaso-cocktailuri-fantezii-primăvăratece. Ei, erau două tipe, cocktail-urile şi gigeluşul care aducea beutele, un tip interesant şi kinda hippie. Ei, şi era un pic mai mult decât evident trotilat. Şi avea papagal- nu, nu un papagal propriu zis, deşi recunosc că ar fi fost mişto "Polly wants a cracker!" ca theme pentru locul respectiv.

Ei, şi după ce le-a zis tipelor că el le bănuieşte de bisexualism -oh, şi ce rău i-ar fi părut lui să fie aşa, nu?- le-a mărturisit vădit emoţionat şi cu lacrimi în ochi -ei, nici chiar, da' na, pentru emfâz- că se întreba el retoric deunăzi dacă au să vină mândrele în localul cu pricina de 1 mai sau dacă-s şi ele prin Vamă.

S-a prezentat * Apropo, eu sunt C.*. *Ştiam, sunt X.* *Am văzut pe bon, eu-s Z*
După care cele două i-au făcut o confesiune de care atârna viaţa lor. Şi anume, faptul că voiau să plece din toposul alcoolului omidă-style, adecătelea .. în aceeaşi stare ca şi el. Din respect, evident. Trotilate, ca să fim înţeleşi.

Şi el a aprobat printr-o înclinare a capului la 45 de grade fix (celsius?) şi cele două au comandat un rus alb şi-un ceai-gheaţă de insulă lungă.

Ei şi de-atunci, pe scurt, a început să plouă musoneşte, nebuneşte, în luna luuuuu' marteeee, cu răsărit de tequila, ananas strecurat, hawaian albastru, cartier de New York şi o cuba liberăăă! Şi Che ar fi stat în mufă de la atâtea alcoale. Sau nu, dar na, să nu ştirbim autoritatea eroinelor noastre.

Ei şi într-un oarecare moment de luciditate debilă, cele două se vor hotărî că destulul este destul şi poate şi de-ajuns şi vor cere nota. Şi în fine, vor juca X şi 0 pe notă, după care X. va scrie pe popoul bonului numărul de telefon al lui Z. Şi i-l va da lui C., preparatorul de cocktailuri, bojbăind un "Nu e numărul meu" şi dispărând în zare. Apoi, volatile şi înfometate, vor achita - că deh, încă nu au ajuns la maturitatea necesară uşchirii din locuri fără plătirea lichidelor dionisiace- şi vor dispărea rapid, fără a lăsa urme la locul faptei. Bine, victimele au fost câteva pahare lăsate în ruşinea goală, fără gheaţă, fără strop în ele.


Şi apoi au mers la PhD de unde au achiziţionat o europeană şi o romă. Şi apoi Mc Donald's, fiindcă .. fiindcă aşa se cade.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Mă-ntreb cum or să petreacă sfârşitul lumii eroinele noastre- şi partea bună e că probabil o vor face cu aceeaşi lejeritate.

Cât despre identitatea mândrelor...

That's one secret I'll never tell.
XOXO, Gossip Girl.