Wednesday, May 20, 2009

Dulce-amor de sesiune

2 dude
Ştii când te trezeşti dimineaţa şi ai stomacul precum un cearceaf mototolit, când ştii că ai multe lucruri de făcut şi eşti agitat şi te-njuri în gând? Când alergi la baie să te speli pe dinţi, dar te gândeşti să economiseşti ceva timp aşa că pui cafeaua la făcut între timp şi bagi zaharniţa în frigider în locul laptelui - care acum e-n dulap? Când ţi-e prea foame ca să-ţi fie foame şi-ţi vine să vomiţi, dar nu ai ce, fiindcă de două săptămâni mănânci ca un octogenar?

Eh, nebuloasa de mai sus se numeşte sesiune. Şi sincer, dacă după cele 4 săptămâni de supliciu şi travaliu intelectual nu aş arăta ca un zombie, probabil că mi-ar plăcea. Nu, nu-s masochistă. Mi-ar plăcea fiindcă sesiunea mă bagă-n priză, mă face să alerg, să mă automotivez, să mă autodepăşesc, să alerg după tramvaie şi metrouri. Mă face să-nvăţ chestii cu o viteză uimitoare.

Dar nu ne place sesiunea, fiindcă după ce ne lăfăim ca nişte pudeli răsfăţaţi tot timpul de dinainte, am vrea să o facem şi în timp ce. Şi nu se poate. Sau mă rog, se poate. În astea 4 săptămâni am putea fi cerute şi de neveste că tot am zice da, doar ca să economisim nişte timp. Sau nu, în alte cazuri. Şi acum ne apucă pofta de citit Thomas Mann, de alergat pe câmpii în chiloţi din satin, de ţopăit bezmetic în piaţa Victoriei, de făcut jogging, cântat la chitară, de mâncat sănătos, de gătit, de scris romane cu personaje fabuloase şi inexistente. Memorii- da, avem atâtea de lăsat pe mâinile generaţiei viitoare, de ce papufili să nu ne apucăm de scris taman în sesiune?

5-ul este sfânt. Şi când îl iei te-ntrebi ce mama naibii ai făcut de ai luat doar 5, când tu meritai - evident- 7? Şi dacă ai luat 7, oricum ceilalţi au luat toţi 5. Dar parcă tot înspre 10 trăgeai. În final, nicio notă nu o să fie la fel de mare precum sperai să fie. Sau o să crezi că pici examenul şi te trezeşti cu 10 la final - mi s-a întâmplat şi mie.

Oricum, mâine am examen la Istoria Relaţiilor Internaţionale - în principal relaţiile diplomatice dintre marile puteri în secolul XIX. Şi eu mă duc ca o turturică, ştiind totul în mare şi nimic în amănunt. Şi mai voiam să iau şi notă astronomică. Heh.

Sesiune frate. La mine chiar două. Că nu mi-a ajuns o facultate, nu, a trebuit să-mi întind tentaculele de caracatiţă în două direcţii. Câh.

P.S : la începutul fiecărei sesiuni o să vă spuneţi că "Asta e ultima oară când fac aşa. De semestrul viitor învăţ din timp." Da, da, în mod cert. Siiiiigur. Categoooooric. Grupul inexistent al studenţilor care-şi învaţă din timp salută studentul care nu, nu-şi va învăţa din timp. Mai bine du-te bă în Jeg şi bucură-te de bere, lasă învăţatu'. Ia-ţi un prieten, sună o gagică, înscrie-te la cursuri de salsa sau plimbă-te cu metroul de la o magistrală la alta până când nu te mai poţi ţine pe picioare. Să ne sesuim cu bine!

Tuesday, May 19, 2009

Sesiunea trece, studenţii rămân

4 dude


Înainte să aruncaţi cu furculiţe şi tigăi în capul meu, trebuie să luaţi aminte că melodia de mai sus este postată cu un anume rol. Acela de a mă autoconvinge că e mişto la facultate. Poate chiar mai bine decât în liceu. Şi-aşa eu am păstrat ce era mai important din liceu.

Bau bau e mic copil pe lângă sesiune, da' na, facem şi noi ce putem şi-ncercăm să-i ignorăm respiraţia rece, sacadată şi ameninţătoare. Fiindcă trece şi-asta şi vin vara şi Bestfestu!

Oricum, promit să mă-ntorc cu radiografia sesiunii în cel mai scurt timp posbil. Şi ca note to self, trebuie să-mi detaliez şi ipohondria.

Saturday, May 9, 2009

De cu seară

1 dude
Avem una bucată de Meri- Mewi- pentru cei ce-şi amintesc de posturile mele defuncte, o sticlă de Cabernet Sauvignon, spasmofilia şi ipohondriile mele multiple şi scelerate, geamul deschis şi Champagne Supernova de la Oasis în boxe. Suntem doar noi două, cu toate tentele noastre bisexuale şi cu toate extensiile noastre bune şi rele şi vorbim. Şi ne e bine. E cozy în cosmogonia camerei mele, e linişte şi pentru prima oară într-un an şi jumătate lucrurile stau la fel de altfel.

Am o iasomie lângă geamul deschis şi a înflorit liliacul alb. Şi miroase a ploaie şi a noapte, amintiri indisolubil legate de noi două. Cişmigiu. Bibliotecă. Green Hours. Universitatea, locul ăla mişto plin ochi cu tot felul de minunăţii unde ne beam cafelele. Rebeliunea adolescentină şi planurile noastre de viitoare cuceritoare ale lumii. Squishy. Seriale. Bacul. Narghilele şi zeci de ţigări aruncate not-eco-friendly like pe aleile şi străzile pe care ne perindam cu aceleaşi extensii ataşate din această seară.

Ideea este însă alta, nu aceea de a face tevatura rumeguşului şi a hamszterilor sucombaţi din diverse motive întemeiate, precum cretinătatea acută a unora sau altora care zdrăngăne unele şi altele. Ideea este că uneori, din ciorba indivizilor neindivuali, răsare-n miez de viaţă câte un OM. Meri este un OM *ohhhhhhhhhhhm* care a evadat din peşteră. Şi a dat de mine, urmărind umbrele ca să văd unde se duc şi de unde vin. Şi ne-am prins de braţ, ca două gentilmăniţe şi mergem în aceeaşi direcţie. Ce naiba o fi în punctul în care se intersectează coordonatele nici nu mai contează. Important e că mă văd în ochii ei clar, pe mine, nu pe ceea ce ar vrea ea să fiu.

Şi-astfel, dă-i naiba de vecini care se roagă la ora 2 noaptea! Să fim noi două, să ne fie bine, să nu se termine vinul şi să bubuie NSK- Totul vine de la sine în boxele-mi autiste, pe care le cheamă Brebenel şi Muşeţel.

Fiindcă totul vine de la sine. Mai ales prietenii adevăraţi.

Monday, May 4, 2009

Dimineaţa numa' Meri-ţi bucură faţa

5 dude
Cearceafurile verzi, cu floricele, pernele pufoase, pisica ucigaşă şi Meri cu ochi albaştri, învolburaţi şi tulburi- să fie oare vodka de-aseară de vină? Trezitu-m-am buimacă, semi-în-comă, cu chef de dat din poponel pe ritmuri de Mass Destruction şi am transhumat din patul sacru în bucătăria în care visele se împlinesc. Mi-am tras peste adormeala dulce o cafeeeeaaa ca la mama ei, acolo, în America de Sud *uga, uga*. Chiar, ştiaţi că în momentul în care europenii au dus capre şi oi p-acolo şa, prin America, au decimat populaţia autohtonă de lame? Da, da. Aşa s-au petrecut lucrurile.

Şi acum Meri tocmai mi-a băgato-îndesat în gură o chifluţă franceză cu lapte original din lapte smântânit. Ce-mi pot dori mai mult? Orişicum, săptămâna asta a început într-un pat de femeie frumoasă, fără să mă zgârie sau muşte pisica bipolară, Frameeh, a domnişoarei sus-numite, fără să-mi pese de porcii hapciuaţi de pe planetă, miserupându-mi-se classic style şi cu telefonul pe profilu' meeting, că-s o biznis studenţache. Şi de bine ce e azi, mă duc şi la cursul de europă medievală, şi-are să-mi şi placă.

Şi melodia de astăzi este .. parampampam *parcă-l strangulează careva, da' merge de trezeală bohemă*




Will and the People - Knocking
Asculta mai multe audio Diverse »

Sunday, May 3, 2009

Despre maldărul de haine care respiră şi mă priveşte fix în bărbie

6 dude
Astăzi sunt singură în epicentrul camerei mele, cu o cană de cafea care ar putea ucide un roman sănătos din perioadă de republică a istoriei Romei sau pe Neselrode şi o migrenă cruntă, d-aia lipicioasă şi afurisită, care-i fix la picnic pe una dintre trei emisfere celebrale pe care le posed. Asta fiindcă eu sunt mai specială :D

Una dintre multele idei care-mi colcăie prin ciorba neuronală azi este aceea legată de nemulţumirea care-i încearcă pe-ăştia ai mei cu privire la haosul din camera mea. Şi când spun haos, chiar spun haos. Indiferent dacă-mi fac curat sau nu, în cel mai scurt timp va exista categoric un muşuroi de ţoale, vreo 15 cărţi împrăştiate pe care le citesc simultan - şi ce bucurii mă-ncearcă atunci când mi le şi reamintesc-, teneşi, genţi, sticle de apă plată pline sau goale- după caz-, foi de pe la cursuri, perii de păr, texte de relaţii internaţionale scrise de .. Herbert D. Andrews, spre exemplu etc.


Există tipologia aceea de oameni care se disculpă întotdeauna când treci pe la ei că "Scuze, este dezordine", dar toate lucesc ca-n reclama la Mr. Proper. No way, Jose muchacho. La mine nu-i aşa. Şi oricum, de ce naibii există convenţia asta socială legată de curăţenie? Crezi că mă bucur eu ca un pudel dacă îmi spui că e dezastru la tine şi apoi văd că-ţi străluceşte biblioteca mai ceva decât Koh-I-Noor-ul?

Şi după cum ziceam, nu există ocazie în care tata, vară-mea sau iubita lui tata, pe care-o vom boteza Mişel, să nu se apuce să-şi bată gura degeaba, înşirând motive pentru care ar trebui să am curat în cameră. Demersurile lor persuasive sunt inutile, fiindcă dezordinea mi-este absolut firească şi fiindcă m-am conformat de mult cu acest adevăr. Deja eu şi dezordinea suntem cele mai bune prietene. Dacă s-ar concretiza aş scoate-o la un cico în Argentin. Adică e ceva intim, am trecut de acea treaptă superficială, de mofturile şi rebeliunea adolescentină. La mine ea trăieşte în forma ei preţioasă şi sublimă. E deja o artă.

În fine, serios că altfel nici nu se poate. Sunt dezordonată şi când scriu - şi asta se vede.


Şi trebuie musai să facem distincţia între dezordine şi împuţiciune. Dezordinea e un monstruleţ pufos, care-ţi dă de gol ori lenea, ori natura de artist neînţeles şi nepăsător, ori faptul că eşti un fashion victim şi că trăieşti ca adolescenţii americani din filme. Împuţiciunea e .. atunci când oamenii reacţionează că indivizii din reclama rexona, cu aia de avea un porc la subraţ. Vrei să îţi crească un porc la subraţ şi să-ţi facă oink oink când dormi?? Nu? SPALĂ-TE atunci, hilotule.


*Salut, mă numesc Luluts şi sunt dezordonată de .. 19 ani. Şi nu, slavă domnului că nu există circul dezordonaţilor anonimi. În războiul interstelar de la mine din cameră, toate au un sens şi-o logică mai sănătoase decât le-ar avea în camera ordonată a unui filozof existenţialist. Bine, nu chiar.



Mă delectez în această duminică pe sfârşite cu noul album Manic Street Preachers, pe care-l recomand cu mare drag de note muzicale coerente şi-l pasez la Meri, atotştiutoare într-ale muzicii, cu ceva mai multe detalii.

Saturday, May 2, 2009

cum ne-am petrecut de Armindeni

0 dude
Nu ştiu noi cum petrecurăm, dar ştiu că altele au fost într-un ceva loc drăguţ unde au băut foarte multe spirtoaso-cocktailuri-fantezii-primăvăratece. Ei, erau două tipe, cocktail-urile şi gigeluşul care aducea beutele, un tip interesant şi kinda hippie. Ei, şi era un pic mai mult decât evident trotilat. Şi avea papagal- nu, nu un papagal propriu zis, deşi recunosc că ar fi fost mişto "Polly wants a cracker!" ca theme pentru locul respectiv.

Ei, şi după ce le-a zis tipelor că el le bănuieşte de bisexualism -oh, şi ce rău i-ar fi părut lui să fie aşa, nu?- le-a mărturisit vădit emoţionat şi cu lacrimi în ochi -ei, nici chiar, da' na, pentru emfâz- că se întreba el retoric deunăzi dacă au să vină mândrele în localul cu pricina de 1 mai sau dacă-s şi ele prin Vamă.

S-a prezentat * Apropo, eu sunt C.*. *Ştiam, sunt X.* *Am văzut pe bon, eu-s Z*
După care cele două i-au făcut o confesiune de care atârna viaţa lor. Şi anume, faptul că voiau să plece din toposul alcoolului omidă-style, adecătelea .. în aceeaşi stare ca şi el. Din respect, evident. Trotilate, ca să fim înţeleşi.

Şi el a aprobat printr-o înclinare a capului la 45 de grade fix (celsius?) şi cele două au comandat un rus alb şi-un ceai-gheaţă de insulă lungă.

Ei şi de-atunci, pe scurt, a început să plouă musoneşte, nebuneşte, în luna luuuuu' marteeee, cu răsărit de tequila, ananas strecurat, hawaian albastru, cartier de New York şi o cuba liberăăă! Şi Che ar fi stat în mufă de la atâtea alcoale. Sau nu, dar na, să nu ştirbim autoritatea eroinelor noastre.

Ei şi într-un oarecare moment de luciditate debilă, cele două se vor hotărî că destulul este destul şi poate şi de-ajuns şi vor cere nota. Şi în fine, vor juca X şi 0 pe notă, după care X. va scrie pe popoul bonului numărul de telefon al lui Z. Şi i-l va da lui C., preparatorul de cocktailuri, bojbăind un "Nu e numărul meu" şi dispărând în zare. Apoi, volatile şi înfometate, vor achita - că deh, încă nu au ajuns la maturitatea necesară uşchirii din locuri fără plătirea lichidelor dionisiace- şi vor dispărea rapid, fără a lăsa urme la locul faptei. Bine, victimele au fost câteva pahare lăsate în ruşinea goală, fără gheaţă, fără strop în ele.


Şi apoi au mers la PhD de unde au achiziţionat o europeană şi o romă. Şi apoi Mc Donald's, fiindcă .. fiindcă aşa se cade.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Mă-ntreb cum or să petreacă sfârşitul lumii eroinele noastre- şi partea bună e că probabil o vor face cu aceeaşi lejeritate.

Cât despre identitatea mândrelor...

That's one secret I'll never tell.
XOXO, Gossip Girl.

Friday, May 1, 2009

Iarbă şi incest

5 dude
Mbun. Deci nu e de ajuns că singurul lucru pe care-l poţi face în parc este să respiri, fiindcă oha biciclete, oha stat pe iarbă- dacă nu vrei amenzi. Nu, nenicule, nu. Mai mută ăştia şi băncile de pe iarbă pe asfalt, ca să strice complet estetica parcului, de care orişicum nu-i pasă nimănui. Şi acum avem bănci lipite cu ciment pe alei. Au mai desfiinţat şi ţâşnitoarea. Păi da' cum să nu? Dacă nu mai ai voie să te bicicleşti, roleşti şi să te spargi în figuri pe skate, corect, nu îţi mai trebuie nici apă, deci mori naibii de sete. Unde mai pui că nici eco toileturi nu mai sunt? Nu că le iubeam eu extrem de mult, ba dimpotrivă, da' na, aveau şi ele utilitatea lor.


Bine, revolta mea de ieri era cu atât mai mare cu cât un coleg de facultate, niţel mai extraciudăţel, un zen guy, d-ăla care dacă te vede vorbind te şâşâie, fiindcă-l disturbi, începuse să spună că a fost promulgată legea incestului săptămâna trecută. Am gugăluit işuul şi am găsit asta . Sublim, nu avem voie să ne aşezăm pe iarbă, da' săracii incestuoşi, sunt urmaşi ai lui Oedip, au o problemă de patologie socială, implicit trebuie consiliaţi şi ajutaţi, nu sancţionaţi fiindcă au toate şansele genetice să lase în urma lor nişte copii handicapaţi, deficienţi etc.


Nu, lăsaţi incestuoşii să zburde. Să fie liberi. Asta da normalitate. Da, pălăriile inexistente jos, aplauzele de rigoare şi-n lipsă de altceva, hai să ne apucăm de poponeţe şi săsăsăsaăăăăăăăăărim în aer! Pentru ţară şi popor. Partea bună e că nu pot întreprinde activităţi incestuoase pe iarba parcului. Mna, măcar atâta.

Şi-aşa deja parcul meu, cel puţin, este de când mă ştiu extrapopulat cu balene urbane. Adecătelea gagicile alea cu fundurile cât damigenele de 100 de litri, care poartă ştrampi multicolori şi fumează slims, crezându-se extrem de lascive. Nu sunt. Da' na, măcar dacă mai vedeau şi ele biciclete, role şi alte minunăţii, poate-poate începea să le funcţioneze subconştientul.