... mai cred în voluntariat şi în concursuri pe care le poţi câştiga dacă te străduieşti un pic. Şi de cele mai multe ori îţi dai silinţa atunci când merită. Şi eu zic că următoarea chestie merită.
Wednesday, June 24, 2009
Tuesday, June 16, 2009
Marţi şi cele 134376 ceasuri rele, care merită a fi biciuite
De prin decembrie, de când am aparat dentar, nu îmi mai pot roade unghiile, obicei mârşav care mi-a ocupat mai toată copilăria şi adolescenţa. De fapt, era într-atât de obsedant ticul acesta încă de când aveam vreo 4 ani. Prima mea amintire conştientă e legată de cum mă ascundeam după frigider ca să-mi rod unghiile, ascunzându-mă de soră-mea care dezaproba crunt rosul unghiilor şi care mă cotonogea de fiecare dată când mă zărea apropiindu-mi mâna de gură.
Şi am descoperit mersul la manichiură *cele 3 chestii bune ale francezilor : croissantele, ze french manichiure şi Napoleon (primul sau al treilea sau ambii)*. Ei, şi mă tot duc pe-acolo, ori săptămânal, ori când am timp, ori când nu-mi mai simt unghiile. S-a transformat dintr-un supliciu, că na, aveam 3 cioate şi mă durea numai când vedeam forfecuţa aia, într-un tabiet.
Şi ştii, toate fazele alea din filme se-ntâmplă pe bune în salon. Discuţiile pendulează de la poziţia cadelabrului răsucit la 360 de grade undeva la 5 dimineaţa şi până la cine-şi mai pune pirostriile. Manichiurista e-un fel de Dumnezeu cartieresc. Ştie tot, de la cine s-a mai mutat, cine pe cine cu cine a mai înşelat şi până la bolile de piele ale cucoanelor care mai trec pe-acolo - lucru pe care nu aş fi ţinut morţis să-l aflu, dar deh, ce nu-ţi aud urechile.
Şi se mai trezeşte câte-un babet care vine să-şi despieliţeze deştele să mă-ntrebe cât mai ţin proteza. Şi în momentul acela mă transform în Hulk. Încerc să-mi menţin calmul inexistent, iau o postură de cvasi-soprană şi-ncerc să le explic că NU ESTE O PROTEZĂ DENTARĂ FIINDCĂ AM 19 ANI, nu 123, ca ele. Şi că este temporar. Şi că nu, nu-l am fiindcă e trendy, ci fiindcă am avut nevoie de el ca să nu arăt ca Mowgli. Din ciclul babes with boobs - babe cu bube :))
Şi astăzi era mai calm decât de obicei. Am fost pusă la curent cu ce se mai petrece prin familia manichiuristei, mi s-au arătat ojele noi, mi-am spoit unghiile violet pentru prima oară-n viaţa mea şi am dat să plec. Şi EVIDENT, când m-am ridicat mi-am rupt papucul. Şi era un flip flops d-ăla imbecil, fără niciun scop anume decât a fi purtat prin curte/casă.
Am plecat de-acolo -noroc că-i aproape de casă- şi am încercat să-mi târşâi piciorul cu tot cu papucul aferent, dar arătam ca Michael Jackson în thriller, aşa că mi-am băgat piciorul *sic mie însămi!*, m-am descălţat de amândoi şi am încercat din răsputeri să-mi imaginez că nu-i mare scofală, că-s pe plajă, desculţă. Exerciţiul meu imaginativ a dat însă greş când un coclete a simţit nevoia de a-mi spune că-s în picioarele goale şi o babă s-a închinat văzându-mă. Şi am mers aşa vreo 5 metri şi dup-aia am simţit.
Am simţit durerea primordială a oamenilor peşterii care mergeam desculţi. Bolovani şi cioburi, pietre, ţărână, amibe şi toate rahaturile pe care ei or mai fi călcat. Dar eu eram varianta 2.0, eu am simţit şi cele 1000 de grade ale asfaltului. Şi atunci am început să fug ţopăind, de arătam taman ca o capră beată. Ţupa-hopa-penelopa, dă-i şi sari şi schelălăie. Şi desigur, erau toţi vecinii ca să asiste la show. Şi marea lor dilemă era de ce naiba nu îmi pun papucii-n picioare dacă-i am în mână. Oricât mi-aş fi dorit să le-arunc flip flops-ul în moalele căpăţânilor atinse de calviţie, am zis că mă arde prea tare la pernuţe, aşa că am continuat să ţupa-hopa pân' acasă. Şi cea mai dureroasă parte aici vine, căci aleea noastră nu mai e cimentuită cum trebuie de ceva timp, aşa că am păşit pe ciment denivelat şi sfărâmiţat. Şi apoi am dat de gresie. Doamne, ce minune e şi gresia asta. E sublimă.
Şi am mers să mă spăl pe picioarele sângerânde - şi nu, nu exagerez, picioarele mele arată de parcă am tras la coasă toată ziua pe un câmp din Ucraina. Apă rece. Ah, iarăşi sublim. Şi apoi covorul, unde-am mai scăpat o-njurătură printre bracketsi. Şi mi-am adus aminte că îmi lăsase soră-mea o pereche de scârnăvii d-astea, pe care eu le-am desconsiderat şi aruncat într-un ungher sinistru al casei, spunându-mi că sunt cele mai odioase încălţări de când s-a descoperit focul. Nici prin curte nu i-am purtat de urâţi ce sunt.
Şi acum ghiciţi ce am în picioare dacă nu doi brontozauri dintr-ăştia de plastic, care sunt chiar foarte confortabili, dar la fel de iritanţi estetic.
Măcar am manichiura frumoasă, dacă tot şchiopătez cu ambele picioare.
Şi am descoperit mersul la manichiură *cele 3 chestii bune ale francezilor : croissantele, ze french manichiure şi Napoleon (primul sau al treilea sau ambii)*. Ei, şi mă tot duc pe-acolo, ori săptămânal, ori când am timp, ori când nu-mi mai simt unghiile. S-a transformat dintr-un supliciu, că na, aveam 3 cioate şi mă durea numai când vedeam forfecuţa aia, într-un tabiet.
Şi ştii, toate fazele alea din filme se-ntâmplă pe bune în salon. Discuţiile pendulează de la poziţia cadelabrului răsucit la 360 de grade undeva la 5 dimineaţa şi până la cine-şi mai pune pirostriile. Manichiurista e-un fel de Dumnezeu cartieresc. Ştie tot, de la cine s-a mai mutat, cine pe cine cu cine a mai înşelat şi până la bolile de piele ale cucoanelor care mai trec pe-acolo - lucru pe care nu aş fi ţinut morţis să-l aflu, dar deh, ce nu-ţi aud urechile.
Şi se mai trezeşte câte-un babet care vine să-şi despieliţeze deştele să mă-ntrebe cât mai ţin proteza. Şi în momentul acela mă transform în Hulk. Încerc să-mi menţin calmul inexistent, iau o postură de cvasi-soprană şi-ncerc să le explic că NU ESTE O PROTEZĂ DENTARĂ FIINDCĂ AM 19 ANI, nu 123, ca ele. Şi că este temporar. Şi că nu, nu-l am fiindcă e trendy, ci fiindcă am avut nevoie de el ca să nu arăt ca Mowgli. Din ciclul babes with boobs - babe cu bube :))
Şi astăzi era mai calm decât de obicei. Am fost pusă la curent cu ce se mai petrece prin familia manichiuristei, mi s-au arătat ojele noi, mi-am spoit unghiile violet pentru prima oară-n viaţa mea şi am dat să plec. Şi EVIDENT, când m-am ridicat mi-am rupt papucul. Şi era un flip flops d-ăla imbecil, fără niciun scop anume decât a fi purtat prin curte/casă.
Am plecat de-acolo -noroc că-i aproape de casă- şi am încercat să-mi târşâi piciorul cu tot cu papucul aferent, dar arătam ca Michael Jackson în thriller, aşa că mi-am băgat piciorul *sic mie însămi!*, m-am descălţat de amândoi şi am încercat din răsputeri să-mi imaginez că nu-i mare scofală, că-s pe plajă, desculţă. Exerciţiul meu imaginativ a dat însă greş când un coclete a simţit nevoia de a-mi spune că-s în picioarele goale şi o babă s-a închinat văzându-mă. Şi am mers aşa vreo 5 metri şi dup-aia am simţit.
Am simţit durerea primordială a oamenilor peşterii care mergeam desculţi. Bolovani şi cioburi, pietre, ţărână, amibe şi toate rahaturile pe care ei or mai fi călcat. Dar eu eram varianta 2.0, eu am simţit şi cele 1000 de grade ale asfaltului. Şi atunci am început să fug ţopăind, de arătam taman ca o capră beată. Ţupa-hopa-penelopa, dă-i şi sari şi schelălăie. Şi desigur, erau toţi vecinii ca să asiste la show. Şi marea lor dilemă era de ce naiba nu îmi pun papucii-n picioare dacă-i am în mână. Oricât mi-aş fi dorit să le-arunc flip flops-ul în moalele căpăţânilor atinse de calviţie, am zis că mă arde prea tare la pernuţe, aşa că am continuat să ţupa-hopa pân' acasă. Şi cea mai dureroasă parte aici vine, căci aleea noastră nu mai e cimentuită cum trebuie de ceva timp, aşa că am păşit pe ciment denivelat şi sfărâmiţat. Şi apoi am dat de gresie. Doamne, ce minune e şi gresia asta. E sublimă.
Şi am mers să mă spăl pe picioarele sângerânde - şi nu, nu exagerez, picioarele mele arată de parcă am tras la coasă toată ziua pe un câmp din Ucraina. Apă rece. Ah, iarăşi sublim. Şi apoi covorul, unde-am mai scăpat o-njurătură printre bracketsi. Şi mi-am adus aminte că îmi lăsase soră-mea o pereche de scârnăvii d-astea, pe care eu le-am desconsiderat şi aruncat într-un ungher sinistru al casei, spunându-mi că sunt cele mai odioase încălţări de când s-a descoperit focul. Nici prin curte nu i-am purtat de urâţi ce sunt.
Şi acum ghiciţi ce am în picioare dacă nu doi brontozauri dintr-ăştia de plastic, care sunt chiar foarte confortabili, dar la fel de iritanţi estetic.
Măcar am manichiura frumoasă, dacă tot şchiopătez cu ambele picioare.
Monday, June 15, 2009
Hărţuire
Era o vreme când mi se întâmplau şi lucruri normale. În general însă, sunt magnet de ciudaţi. Adică în troleibuz, chiar dacă sunt toate locurile libere şi mă aşez pe un scaun, sigur la prima staţie va urca o cohortă de muncitori cu chef de vorbă şi de "Bellissima, ai un ceas?". În metrou, chit că mă transform într-un păianjen subteran şi mă tupilez într-un colţ, se va nimeri, într-un moment sau altul un aurolac hapciupalitic care să-şi sufle-n pungă fix lângă omoplatul meu stâng. Iar despre tramvaie .. despre astea vom vorbi în cele ce urmează.
Trebuia să ajung la dentist şi pe la biblioteca facultăţii ca să-l las pe monsenieur Cizek înapoi pe raft. Ca side something, m-a ajutat tare mult cartea aia la examen, dar m-a cocoşat. Cred că-s 5 kilograme de Imperiu Roman în ea.
Şi ca de obicei plec veselă nevoie mare de-acasă, cu traista-n spinare şi cu ochelarii de soare pe nas şi iau tramvaiul 20. Că stau la cuca măcăii, în Bucureştii Noi. Şi să nu aud că nu-i zonă periferică. Vă pocnesc cu topografia Bucureştiului peste ochi dacă îndrăzniţi să-mi spuneţi că nu stau unde şi-a-nţărcat dracu' copchilaşii.
Şi la prima se urcă în tramvai un individ, ţigan de etnie, psihopat aşa el de fel. E d-ăla de se zgâieşte la tine într-atât de insistent că-ncepi să auzi zgomotul acela pe care-l face creta pe tablă. Şi na, m-am uitat pe geam vreo două staţii. La un moment dat mă-ntorc şi eu în dreapta - stătea paralel cu mine, pe scaunul celălalt. Şi ce-mi văd ochii mari? Omul se autosatisfăcea uitându-se la mine. Iisuse Hristoase, îşi scosese vrejul şi era în culmea plăcerilor. Nici nu am ştiut cum să reacţionez. M-am ridicat şi m-am dus în faţă, verde ca un şarpe boa. Am rămas aşa, şocată până la Victoriei, când m-a apucat revolta şi mă gândeam să mă duc să-i ard o carte peste mutra aia de psihopat onanist. M-am calmat în schimb şi m-am dus la facultate unde este tanti drăguţă bibliotecară care iarăşi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva, dacă-mi merge bine, chestii d-astea care m-au făcut să-mi mai revin niţel.
Şi-apoi, în timp ce-mi priveam papucii, mi-a venit în cap cursul de relaţii internaţionale şi monopolul asupra puterii. Şi mi-am zis că e musai să mă duc la poliţie. Şi asta am şi făcut. Înverşunată, total lipsită de graţie, că na, ăla se masturbase lângă mine- cum dracului faci asta să sune mai academic de-atât?- şi nervoasă nevoie mare am intrat în secţie. Şi în pofida aşteptărilor mele, că na, mă duceam acolo să fac ce?- Plângere? Nici nu ştiu cum îl cheamă, la descrieri fizice mai mult decât că era negru, buzat, cvasichel şi gras şi-ntre 35 şi 45 de ani nu aveam ce spune - am fost ascultată şi ajutată. Mi s-a zis că-n cazul în care-l mai văd să sun la 112 şi ei vor veni de-ndată să-i aplice onanistului vesel o amendă cât extazul lui de mare. Nu s-a făcut mişto de mine, m-au respectat şi tratat aşa cum ar trebui tratat orice om care se află-n posesia propriilor capacităţi mentale.
Iată cum, cel puţin pentru mine, mitul cu poliţiştii a picat într-o frumoasă după-amiază de iunie. Am decis că pentru siguranţa mea sufletească şi integritatea mea corporală am să-mi achiziţionez un spray paralizant. Totodată, o să am grijă să car dicţionarul de politică oriunde m-aş duce, că ar fi mişto aşa să-l orbeşti şi pocneşti cu Blackwellu' pe post de armă albă.
Şi în loc de concluzie, m-am gândit la ce le-aş face ăstora care nu-şi pot ţine proţapul închis de nicio culoare. I-aş pune să poarte bikini roz, pufoşi, foarte rezistenţi şi elastici. Şi i-aş atârna cu chiloţii pe post de ham de-o macara. Apoi aş mitui toţi copii din cartier cu bomboane şi i-aş pune să-l căpieze cu pistoalele cu bile. Să simtă cum e să fii umilit. Şi hărţuit. Că în fapt, asta s-a întâmplat, m-a hărţuit.
În final, îi urez molestatorului un călduros "Usca-ţi-s-ar". Fucktard.
Trebuia să ajung la dentist şi pe la biblioteca facultăţii ca să-l las pe monsenieur Cizek înapoi pe raft. Ca side something, m-a ajutat tare mult cartea aia la examen, dar m-a cocoşat. Cred că-s 5 kilograme de Imperiu Roman în ea.
Şi ca de obicei plec veselă nevoie mare de-acasă, cu traista-n spinare şi cu ochelarii de soare pe nas şi iau tramvaiul 20. Că stau la cuca măcăii, în Bucureştii Noi. Şi să nu aud că nu-i zonă periferică. Vă pocnesc cu topografia Bucureştiului peste ochi dacă îndrăzniţi să-mi spuneţi că nu stau unde şi-a-nţărcat dracu' copchilaşii.
Şi la prima se urcă în tramvai un individ, ţigan de etnie, psihopat aşa el de fel. E d-ăla de se zgâieşte la tine într-atât de insistent că-ncepi să auzi zgomotul acela pe care-l face creta pe tablă. Şi na, m-am uitat pe geam vreo două staţii. La un moment dat mă-ntorc şi eu în dreapta - stătea paralel cu mine, pe scaunul celălalt. Şi ce-mi văd ochii mari? Omul se autosatisfăcea uitându-se la mine. Iisuse Hristoase, îşi scosese vrejul şi era în culmea plăcerilor. Nici nu am ştiut cum să reacţionez. M-am ridicat şi m-am dus în faţă, verde ca un şarpe boa. Am rămas aşa, şocată până la Victoriei, când m-a apucat revolta şi mă gândeam să mă duc să-i ard o carte peste mutra aia de psihopat onanist. M-am calmat în schimb şi m-am dus la facultate unde este tanti drăguţă bibliotecară care iarăşi m-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva, dacă-mi merge bine, chestii d-astea care m-au făcut să-mi mai revin niţel.
Şi-apoi, în timp ce-mi priveam papucii, mi-a venit în cap cursul de relaţii internaţionale şi monopolul asupra puterii. Şi mi-am zis că e musai să mă duc la poliţie. Şi asta am şi făcut. Înverşunată, total lipsită de graţie, că na, ăla se masturbase lângă mine- cum dracului faci asta să sune mai academic de-atât?- şi nervoasă nevoie mare am intrat în secţie. Şi în pofida aşteptărilor mele, că na, mă duceam acolo să fac ce?- Plângere? Nici nu ştiu cum îl cheamă, la descrieri fizice mai mult decât că era negru, buzat, cvasichel şi gras şi-ntre 35 şi 45 de ani nu aveam ce spune - am fost ascultată şi ajutată. Mi s-a zis că-n cazul în care-l mai văd să sun la 112 şi ei vor veni de-ndată să-i aplice onanistului vesel o amendă cât extazul lui de mare. Nu s-a făcut mişto de mine, m-au respectat şi tratat aşa cum ar trebui tratat orice om care se află-n posesia propriilor capacităţi mentale.
Iată cum, cel puţin pentru mine, mitul cu poliţiştii a picat într-o frumoasă după-amiază de iunie. Am decis că pentru siguranţa mea sufletească şi integritatea mea corporală am să-mi achiziţionez un spray paralizant. Totodată, o să am grijă să car dicţionarul de politică oriunde m-aş duce, că ar fi mişto aşa să-l orbeşti şi pocneşti cu Blackwellu' pe post de armă albă.
Şi în loc de concluzie, m-am gândit la ce le-aş face ăstora care nu-şi pot ţine proţapul închis de nicio culoare. I-aş pune să poarte bikini roz, pufoşi, foarte rezistenţi şi elastici. Şi i-aş atârna cu chiloţii pe post de ham de-o macara. Apoi aş mitui toţi copii din cartier cu bomboane şi i-aş pune să-l căpieze cu pistoalele cu bile. Să simtă cum e să fii umilit. Şi hărţuit. Că în fapt, asta s-a întâmplat, m-a hărţuit.
În final, îi urez molestatorului un călduros "Usca-ţi-s-ar". Fucktard.
Subscribe to:
Posts (Atom)
