B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

De cu seară

Avem una bucată de Meri- Mewi- pentru cei ce-şi amintesc de posturile mele defuncte, o sticlă de Cabernet Sauvignon, spasmofilia şi ipohondriile mele multiple şi scelerate, geamul deschis şi Champagne Supernova de la Oasis în boxe. Suntem doar noi două, cu toate tentele noastre bisexuale şi cu toate extensiile noastre bune şi rele şi vorbim. Şi ne e bine. E cozy în cosmogonia camerei mele, e linişte şi pentru prima oară într-un an şi jumătate lucrurile stau la fel de altfel.

Am o iasomie lângă geamul deschis şi a înflorit liliacul alb. Şi miroase a ploaie şi a noapte, amintiri indisolubil legate de noi două. Cişmigiu. Bibliotecă. Green Hours. Universitatea, locul ăla mişto plin ochi cu tot felul de minunăţii unde ne beam cafelele. Rebeliunea adolescentină şi planurile noastre de viitoare cuceritoare ale lumii. Squishy. Seriale. Bacul. Narghilele şi zeci de ţigări aruncate not-eco-friendly like pe aleile şi străzile pe care ne perindam cu aceleaşi extensii ataşate din această seară.

Ideea este însă alta, nu aceea de a face tevatura rumeguşului şi a hamszterilor sucombaţi din diverse motive întemeiate, precum cretinătatea acută a unora sau altora care zdrăngăne unele şi altele. Ideea este că uneori, din ciorba indivizilor neindivuali, răsare-n miez de viaţă câte un OM. Meri este un OM *ohhhhhhhhhhhm* care a evadat din peşteră. Şi a dat de mine, urmărind umbrele ca să văd unde se duc şi de unde vin. Şi ne-am prins de braţ, ca două gentilmăniţe şi mergem în aceeaşi direcţie. Ce naiba o fi în punctul în care se intersectează coordonatele nici nu mai contează. Important e că mă văd în ochii ei clar, pe mine, nu pe ceea ce ar vrea ea să fiu.

Şi-astfel, dă-i naiba de vecini care se roagă la ora 2 noaptea! Să fim noi două, să ne fie bine, să nu se termine vinul şi să bubuie NSK- Totul vine de la sine în boxele-mi autiste, pe care le cheamă Brebenel şi Muşeţel.

Fiindcă totul vine de la sine. Mai ales prietenii adevăraţi.