Sunday, October 12, 2008

Yay

7 dude
E foarte foarte foarte foarte foarte frumos afară. Eu uram toamna de obicei. Frunzele mucegăite şi ude, care-ţi rămân prinse de tălpi, ploile interminabile şi vremea aia fandosită şi fiţoasă, când caldă, când rece. Toamna asta pare mai degrabă o vară bătrână şi senilă.

pam pam


Tuesday, October 7, 2008

De dimineaţă

3 dude
E toamnă. Şi nu a mai fost de mult o toamnă atât de frumoasă şi de colorată.

So to that ..




Pink Martini - Hang On Little Tomato

Monday, October 6, 2008

Cocalarus campestrus

6 dude
Nu a zis nimeni, niciodată, că oamenii proşti ar fi inutili sau nedoriţi. De altfel, pe această planetă proştii sunt ca peştii sanitari din acvarii. Ei culeg ce rămâne pe fundul acvariului, resturile, deşeurile. Şi la urma urmei, într-un ecosistem, deşi sunt una dintre verigile mai puţin importante, au şi ei rostul lor bine definit. Sau cum ar fi zis bunică-mea "Unii trebuie să dea şi cu mătura!".

Aşa că niciodată nu m-au deranjat idioţii, proştii, sau cum le mai spuneţi. Dacă a trebuit să interacţionez cu ei - oh, şi a trebuit, nu glumă- am făcut compromisuri, concesii, m-am frustrat, enervat, i-am înjurat (în gând, ca o lady ce sunt) şi am încercat să storc tot din ei- până la ultimul neuron. Desigur, uneori am şi eşuat. Eh, viaţa nu e tocmai frumoasă şi, tocmai de aceea, nu o interesează dacă tu calci în gumă, rahat de câine, un canal descoperit- şi-ţi fracturezi mufa. La fel cum nu o interesează dacă şi pe tine calcă ceva sau cineva.

Astăzi, în 331, pe jumătate moartă, febrilă, cu ochii injectaţi, îmbracată într-un hanorac liliachiu cu 3 numere mai mari, de arătam ca un pufulete regurgitat de cineva care mănâncă fluturaşi şi curcubeie la micul dejun, am fost implicată într-o dureroasă altercaţie cu ceea ce unii ar numi piţipoancă. Duduia, pesemne extrem de mândră, ca un cocoşel înainte de luptă, purta nişte .. încălţări care păreau să aibă viaţă proprie. Foarte înalte, ceva gen 12 centimetri. Prima oară chiar am avut impresia că levita. Da, eu merg cu fachiri în autobuz, că-s al dracului de şmecheră. Ba chiar mai mult, fachiro-piţipoance.

Eh, şi cum era de aşteptat, mândra m-a călcat cu tocul ăla imens, conic şi ascuţit ca excaliburu', de vedeam roţile autobuzului pe partea cealaltă. Şi după ce am scâncit şi am scos un chiţăit de hamster muribund, s-a uitat la mine cu un aer vădit afectat şi mi-a zis să am grijă pe unde-mi ţin picioarele.

Nu am mai zis nimic şi asta fiindcă m-am decis, pe moment, să nu mă cobor în bezna densă pe care o avea acea fătucă în cap. Pe bune, sunt unii atât de prost-crescuţi şi de idioţi, încât mă întreb câteodată dacă nu cumva, atunci când erau mici şi dormeau, cineva le-a înlocuit creierul cu o tufă de gălbenele.

Şi asta e doar un exemplar docil. Mai sunt unii disperaţi, care încă nu au aflat că fetele, femeile şi în general, fiinţele de sex feminin, nu apreciază în mod deosebit smuciturile şi apucăturile lor de gorile sălbatice. Gen, de ce e nevoie să fiu apucată de sân când merg pe stradă normal? Nu am bluză decoltată, nu am buricul gol, nu e nimic pe mine care să ţipe "Vreau să mă apuci de sân", dar cu toate acestea, veselul cocalarus campestrus se simte stigmatizat şi bătut de soartă, aşa că mă apucă de sân de parcă ar vrea să îl smulgă şi să fugă cu el.

Da, poate că sună hilar şi într-adevăr, scena e într-adevăr grotescă şi dezgustătoare. Dar sunt ferm convinsă că nu am fost singura care a păţit din astea. E degradant si penibil ce se întâmplă. Şi în mod cert, dacă m-aş duce la vreun jandarm sau bodyguard sau security guard, lalala, m-ar băşcăli şi ar face mişto de mine. Şi da, chiar am pretenţii de la un janbodyguard, chit că această meserie nu îi stimulează neuronii, ci doar forţa brută. Fiindcă dacă în locul meu ar fi fost fiică-sa şi un imbecil i-ar fi făcut ei ce mi-a făcut mie un homalău în călduri, i-ar dispărea rânjetul tâmp de pe faţă şi s-ar enerva cumplit.

În fine. Visez deja o lume prea civilizată. Ar trebui să iniţieze un ONG o campanie de emancipare a cocalarilor. Şi să le dea gratuit machete de sâni, poate s-ar calma.

Saturday, October 4, 2008

De seara

1 dude
Nu am nimic deosebit de spus. Doar ca sunt la o petrecere si scriu pe blog. A mai facut vreodata careva live blogging de la un party?:)) Daca nu, go me!

Friday, October 3, 2008

Life. I'm doin' it wrong.

2 dude
Vă urez un călduros şi sufocant "Bine aţi revenit şi bine (că) mi-am revenit!", aşa cu ocazia începerii noului an universitar, lalala. Acest eveniment este cu atât mai important cu cât eu sunt anul I. Nu am emoţii (şi nici nu o să-i înţeleg vreodată p-ăştia care se înroşesc, înverzesc, veştejesc şi mor de emoţii, că doar nu te duci la o facultate cu girafe carnivore sau dropii sălbatice, ci cu oameni, care sunt la fel de entuziasmaţi, sictiriţi, plictisiţi, mahmuri, beţi, sarcastici, idioţi ca tine), nu am aşteptări colosalo-fenomenale, nu am planuri fantasmagorice şi nici nu am de când să acumulez vreo 34 de restanţe doar fiindcă o să-mi fie lene, la un moment dat, să mă mişc.

*De altfel, lenea este cea mai cruntă boală a umanităţii şi, parţial, motivul pentru care vara aceasta blogul meu a sucombat.*

În fine, scopul acestui post nu e acela de a face paradă de faptul că-s studentă, că nu e ceva extraordinar de ieşit în comun (ar fi fost un eveniment de importanţă naţională dacă aş fi fost mentally challenged) ci de a vă spune că există oameni care-şi uită telefoanele prin cafenele. Şi un exemplu concret aş fi eu, care chiar în sacra zi de azi (de ce e sacră poate voi explica ulterior), mi-am uitat telefonul (ce-i drept, mare pagubă-n ciuperci nu ar fi fost, fiindcă telefonul meu, un nokia de care au uitat până şi ăia care l-au produs, valorează vreo 20 de leuţi) într-o cafenea din Vilacrosse. Şi spre stupoarea mea, chiar l-am găsit şi primit înapoi când m-am întors după el. Ba chiar mai mult, mi-a fost înmânat de către chelner cu un gest atât de lasciv şi de languros, încât pentru câteva momente m-am simţit de parcă primeam zmeura de aur. A fost într-atât de solemn şi de zâmbitor, încât chiar mi-a părut rău că nu i-am lăsat bacşiş mai mult. După care a început să-mi pară teribil de rău că i-am lăsat bacşiş, fiindcă omul mi-a cerut numărul de telefon.

După care am fost la facultate - wow, ce profi sună. După care m-am întors acasă, debordând de energie, pe care iacătă, mi-o consum productiv. Cât despre viaţa de student şi organisme pluricelulare, într-un alt episod din "The Incredible L.", căci în cele 60 de minute în care am fost iniţiaţi în tainele universităţii nu ne-am ales - cel puţin eu- decât cu o cunoaştere vagă a topografiei acestei instituţii.

Mă întreb sau nu dacă ar trebui să mă bag în vreo asociaţie de studenţi. Ideea de voluntariat îmi incântă toţi rărunchii altruişti, dar am eu oareşce reţineri, ca să le zic aşa. Oricum, mai trăim, mai bem şi mai vedem. Finalul meu va fi ori unul fericit, ori unul foarte rece, mărunţită, în pungi colorate, printr-un congeltor de vreo 350 de litri, după ce am fost în prealabil racolată de vreun chelner psihopat. Şi nu exagerez, parcă am magnet la dubioşi dintr-ăştia fetişişti. Ba din tot metroul eu stau lângă ăla de duhneşte a alcool şi stă cu mâna în buzunarul jachetei, ba în autobuz nimeresc taman lângă un aurolac transsexual, ba mă trezesc din senin în troleibuz, fix în mijlocul unei şatre mai puţin prietenoase.