Friday, October 3, 2008

Life. I'm doin' it wrong.

Vă urez un călduros şi sufocant "Bine aţi revenit şi bine (că) mi-am revenit!", aşa cu ocazia începerii noului an universitar, lalala. Acest eveniment este cu atât mai important cu cât eu sunt anul I. Nu am emoţii (şi nici nu o să-i înţeleg vreodată p-ăştia care se înroşesc, înverzesc, veştejesc şi mor de emoţii, că doar nu te duci la o facultate cu girafe carnivore sau dropii sălbatice, ci cu oameni, care sunt la fel de entuziasmaţi, sictiriţi, plictisiţi, mahmuri, beţi, sarcastici, idioţi ca tine), nu am aşteptări colosalo-fenomenale, nu am planuri fantasmagorice şi nici nu am de când să acumulez vreo 34 de restanţe doar fiindcă o să-mi fie lene, la un moment dat, să mă mişc.

*De altfel, lenea este cea mai cruntă boală a umanităţii şi, parţial, motivul pentru care vara aceasta blogul meu a sucombat.*

În fine, scopul acestui post nu e acela de a face paradă de faptul că-s studentă, că nu e ceva extraordinar de ieşit în comun (ar fi fost un eveniment de importanţă naţională dacă aş fi fost mentally challenged) ci de a vă spune că există oameni care-şi uită telefoanele prin cafenele. Şi un exemplu concret aş fi eu, care chiar în sacra zi de azi (de ce e sacră poate voi explica ulterior), mi-am uitat telefonul (ce-i drept, mare pagubă-n ciuperci nu ar fi fost, fiindcă telefonul meu, un nokia de care au uitat până şi ăia care l-au produs, valorează vreo 20 de leuţi) într-o cafenea din Vilacrosse. Şi spre stupoarea mea, chiar l-am găsit şi primit înapoi când m-am întors după el. Ba chiar mai mult, mi-a fost înmânat de către chelner cu un gest atât de lasciv şi de languros, încât pentru câteva momente m-am simţit de parcă primeam zmeura de aur. A fost într-atât de solemn şi de zâmbitor, încât chiar mi-a părut rău că nu i-am lăsat bacşiş mai mult. După care a început să-mi pară teribil de rău că i-am lăsat bacşiş, fiindcă omul mi-a cerut numărul de telefon.

După care am fost la facultate - wow, ce profi sună. După care m-am întors acasă, debordând de energie, pe care iacătă, mi-o consum productiv. Cât despre viaţa de student şi organisme pluricelulare, într-un alt episod din "The Incredible L.", căci în cele 60 de minute în care am fost iniţiaţi în tainele universităţii nu ne-am ales - cel puţin eu- decât cu o cunoaştere vagă a topografiei acestei instituţii.

Mă întreb sau nu dacă ar trebui să mă bag în vreo asociaţie de studenţi. Ideea de voluntariat îmi incântă toţi rărunchii altruişti, dar am eu oareşce reţineri, ca să le zic aşa. Oricum, mai trăim, mai bem şi mai vedem. Finalul meu va fi ori unul fericit, ori unul foarte rece, mărunţită, în pungi colorate, printr-un congeltor de vreo 350 de litri, după ce am fost în prealabil racolată de vreun chelner psihopat. Şi nu exagerez, parcă am magnet la dubioşi dintr-ăştia fetişişti. Ba din tot metroul eu stau lângă ăla de duhneşte a alcool şi stă cu mâna în buzunarul jachetei, ba în autobuz nimeresc taman lângă un aurolac transsexual, ba mă trezesc din senin în troleibuz, fix în mijlocul unei şatre mai puţin prietenoase.

2 dude:

Leah Lusch said...

Felicitari pentru admitere si mult succes in noul an!

Eu ti-as recomanda sa te implici in voluntariat, ai ocazia sa cunosti oameni din domeniul tau si chiar sa faci rost de un job!

Lulu. said...

marea dilemă era dacă să mă implic într-un voluntariat organizat, iniţiat şi condus de un ONG - like I did before- sau într-o asociaţie de studenţi.

trăim şi vedem :)