Aşa-mi vine câteodată

Băi, este septembrie. Şi-n afară de depresia aferentă lunii, resimţită îndeobşte de emoiaci, începe depresia studenţească, reprezentată de restanţe. Şi este o chestie infamă asta, fiindcă marea miză e în sesiunea propriu-zisă. Ce naiba mai contează acum dacă iei sau nu restanţele când ai picat examenul din vară? Este ca şi cum ai juca fotbal cu o minge dezumflată. Na, dacă nu ai nimic mai bun de făcut, treci şi tu pe la restanţă, cine ştie ce inspiraţie supraomenească te izbeşte în chakra dintre ochi şi reuşeşti să catalizezi reacţiile neuronale spre beneficiul tău.

Asta se întâmplă rar. În general, dacă nu treci în anul III şi ai numărul de credite, nu prea îţi găseşti motivaţia interioară necesară ca să înveţi - chestie care mi se întâmplă în acest moment mie. Şi da, aţi ghicit, amân momentul începerii cititului pentru examenul pe care-l am mâine.

Ideea este că, în general, ne doare la bască de restanţe. După ce-mi găsesc mojo-ul demult pierdut, am să reiau activitatea pe blog. Poate mâine la examen are să-mi sufle-n ureche răspunsuri duioase un pitic verde cu scăfârlie ţuguiată şi pălărioară cu floricele. Sau poate c-am să fiu inspirată, cine ştie?

En fin, baftă vouă, bestii înţărcate-n ţarcuri cu restanţe şi baftă vouă, integraliştilor, căci s-ar putea să vă prindem şi să vă luăm la reclasificări. *evil grin*

Lucruri stereotipice care mă sâcâie zilnic şi cărora aş vrea să le-nfig un beţişor de ureche în ochi

Ştiţi, dragii Lulei, când plecaţi de-acasă aproape fericiţi, sau na, aşa, ca violetele de Parma şi vă strică unul/una/o chestie/un miros/o maşină ziua? De parcă vin aşa, boboing boing, şi vă trag una cu ranga între ochii fardaţi în culori feerice?

Eh, în cele ce urmează voi încerca să sintetizez chestiile care mă gâdilă-n nerv pe mine aproape zilnic. Voi începe cu babele decrepite.

Aceste fiinţe care miros a naftalină au un talent cu totul ieşit din comun. Şi-anume, îs toate campioane la ridicatul de pe scaune al fiinţelor mai tinere decât ele. Şi nu oricând, căci bestiile-n etate au un radar integrat pe placa de bază şi detectează cu o precizie ieşită din comun taman momentele în care te simţi te parcă te-ai fi dat în toate montaigne rousse-urile posibile. Şi eventual ai mai şi mâncat înainte iaurt cu banane şi pepene şi ai băut cafea şi o sticlă de ulei de măsline, de ţi-e greaţă nevoie mare.

Eh, asta mi s-a întâmplat săptămâna trecută. Oi fi ipohondră, dar mintea mea e un monstru cu o capacitate inimaginabilă de a recrea simptome fictive. Şi ca atare, eram în 336, compacţi ca filele dintr-un top de hârtie, când s-a eliberat un scaun şi m-am aşezat pe un scaun. ATENŢIE! Nu înainte de a întreba o tanti dacă vrea să stea ea jos. Cum m-a văzut galbenă ca un asiatic bronzat, m-a lăsat să stau jos. Şi-n acel moment a apărut babetul, cu tot cu basma şi plasă şi grimasă de fiară. Şi a început să zbiere la mine ca are şaij' unu de ani şi că sunt o nesimvacă, needucată şi obraznică- Doamne, de când nu am mai auzit cuvântul ăsta. Şi na, cu tot zenul meu, am izbucnit şi i-am zis ca dacă o să vomit, fix pe pulovărul ei o voi face, ca să am şi eu o satisfacţie. Şi m-a privit cu ochii-i mari şi goi.

Şi să nu vă aud. Că şi eu o să ajung la şaij' unu de ani, dar n-o să am creierul cât o felie de lime, să ridic un copchil bolând de pe scaun. Şi da, eu sunt fihinţa aia care se ridică pentru a lăsa omul în vârstă să stea jos. Că na, pe mine nu mă dor încheieturile când plouă şi nu am nevoie de ochelari când citesc. Şi sunt recunoscătoare că pot să alerg după tramvaie şi să mă dau singură jos din ele. Aşa că babetul a avut un comportament abominabil. Rupe-i-s-ar trăistoiu.

Mă mai enervează maşinile de pe şinele de tramvai. Auzi bă, dacă-ţi place atât de mult pe şine, mergi naibii cu tramvaiu', nu sta ca Prâslea în faţa lui, că vrem şi noi, muritorii perpedes, să ajungem acasă înainte de ora 22.00, ca să avem timp de-un duş şi de-o partidă de .. şah, evident. La Victoriei mereu e câte unu' d-ăsta breaz în faţa tramvaiului. După ce că-mi bate porumbu-n geam şi stau aproape de Străuleşti - lac unde cică îşi aruncau proxeneţii chinezi valizele doldora cu .. protejatele lor, aşa cum am auzit în folclorul cartieresc- mă mai întârzii şi tu. Apăi nu ai merita să-ţi sară o jantă? Ba da, ba da.

Ştiu că subiectul a fost abordat de mii de ori, dar mă scot din sărite nespălaţii de prin autobuze şi tramvaie şi metrouri. Frate, oamenii sunt fiinţe care mai inventează şi chestii bune. Şi e bine, e bine să fii în rând cu lumea. Spală-te naibii! Că na, oi fi tu unic şi duhorile tale pestilenţiale ar putea atrage vreo specie de urangutan din pădurea amazoniană, dar în Bucureşti, când braţul tău vânjos face corp comun cu nasul meu, singurul efect pe care-l va avea va fi unul pe care nu ţi-l doreşti. Nu cred că vrei să vezi cum arată mic dejunul meu pe maieul tău. În concluzie, o idee bună ar fi să le pună careva duşuri pe şantier muncitorilor. Aşa, că poate vrem şi noi să trăim fără să avem simţul olfactiv sodomizat de varii duhori. Şi există băi publice, frăţicule. Chestie de neimaginat pentru secolul XXI, dar na, există. Cred că-s gratuite. Ştiu că era una pe lângă Moxa.

Cam astea ar fi. În rest mă stresează că mereu îmi rătăcesc cartelele de metrou şi sfârşesc cu sute de astfel de relicve Metrorex prin casă. :)) Tre' naibii să-mi fac şi eu abonament, am reducere 50 % la ele, că-s studentă.

Update despre sesiune: în sesiune nu se vorbeşte despre sesiune şi dracul nu-i chiar atât de negru. Adică na, dacă de sesiunile noastre ar depinde nivelul de trai al nigerienilor probabil că lucrurile ar fi triste. Dar aşa, 4 săptămâni de cvasi-vacanţă, o cârpeală mică pe ici, pe colo şi trece buba. Şi uneori îţi trebuie şutul în cur ca să ştii că eşti viu. Că te ridici, te-ncrunţi, îţi scuturi pantalonu' şi-ţi dai seama că te-ar unge pe rărunchi o bere. Şi-l suni pe Gică, Gică o sună pe Cerasela, Cerasela pe Brebenel, Brebenel pe Muşeţel şi tot aşa. La final îţi dai seama că eşti o fiinţă bipedă care posedă un fin simţ al raţiunii şi te duci să dormi şi tu 4 ore-nainte de examen. :)

Dulce-amor de sesiune

Ştii când te trezeşti dimineaţa şi ai stomacul precum un cearceaf mototolit, când ştii că ai multe lucruri de făcut şi eşti agitat şi te-njuri în gând? Când alergi la baie să te speli pe dinţi, dar te gândeşti să economiseşti ceva timp aşa că pui cafeaua la făcut între timp şi bagi zaharniţa în frigider în locul laptelui - care acum e-n dulap? Când ţi-e prea foame ca să-ţi fie foame şi-ţi vine să vomiţi, dar nu ai ce, fiindcă de două săptămâni mănânci ca un octogenar?

Eh, nebuloasa de mai sus se numeşte sesiune. Şi sincer, dacă după cele 4 săptămâni de supliciu şi travaliu intelectual nu aş arăta ca un zombie, probabil că mi-ar plăcea. Nu, nu-s masochistă. Mi-ar plăcea fiindcă sesiunea mă bagă-n priză, mă face să alerg, să mă automotivez, să mă autodepăşesc, să alerg după tramvaie şi metrouri. Mă face să-nvăţ chestii cu o viteză uimitoare.

Dar nu ne place sesiunea, fiindcă după ce ne lăfăim ca nişte pudeli răsfăţaţi tot timpul de dinainte, am vrea să o facem şi în timp ce. Şi nu se poate. Sau mă rog, se poate. În astea 4 săptămâni am putea fi cerute şi de neveste că tot am zice da, doar ca să economisim nişte timp. Sau nu, în alte cazuri. Şi acum ne apucă pofta de citit Thomas Mann, de alergat pe câmpii în chiloţi din satin, de ţopăit bezmetic în piaţa Victoriei, de făcut jogging, cântat la chitară, de mâncat sănătos, de gătit, de scris romane cu personaje fabuloase şi inexistente. Memorii- da, avem atâtea de lăsat pe mâinile generaţiei viitoare, de ce papufili să nu ne apucăm de scris taman în sesiune?

5-ul este sfânt. Şi când îl iei te-ntrebi ce mama naibii ai făcut de ai luat doar 5, când tu meritai - evident- 7? Şi dacă ai luat 7, oricum ceilalţi au luat toţi 5. Dar parcă tot înspre 10 trăgeai. În final, nicio notă nu o să fie la fel de mare precum sperai să fie. Sau o să crezi că pici examenul şi te trezeşti cu 10 la final - mi s-a întâmplat şi mie.

Oricum, mâine am examen la Istoria Relaţiilor Internaţionale - în principal relaţiile diplomatice dintre marile puteri în secolul XIX. Şi eu mă duc ca o turturică, ştiind totul în mare şi nimic în amănunt. Şi mai voiam să iau şi notă astronomică. Heh.

Sesiune frate. La mine chiar două. Că nu mi-a ajuns o facultate, nu, a trebuit să-mi întind tentaculele de caracatiţă în două direcţii. Câh.

P.S : la începutul fiecărei sesiuni o să vă spuneţi că "Asta e ultima oară când fac aşa. De semestrul viitor învăţ din timp." Da, da, în mod cert. Siiiiigur. Categoooooric. Grupul inexistent al studenţilor care-şi învaţă din timp salută studentul care nu, nu-şi va învăţa din timp. Mai bine du-te bă în Jeg şi bucură-te de bere, lasă învăţatu'. Ia-ţi un prieten, sună o gagică, înscrie-te la cursuri de salsa sau plimbă-te cu metroul de la o magistrală la alta până când nu te mai poţi ţine pe picioare. Să ne sesuim cu bine!