B'estfest = Lulfest

Deci fost-am absentă în zilele ce au trecut, dar motivaţia este una mai mult decât consistentă. Ştiţi acele mici şi sadice plăceri pe care le are fiecare dintre noi? Cele 4 linguriţe de zahăr din cafea, zâmbitul necunoscuţilor pe stradă, fumatul pe ascuns? Ei, bine, pentru mine asta este Bestfestul, pe care l-am aşteptat cu mai mult drag decât pe Mesia, care oricum n-o să mă mişte mai mult decât băieţii de la Franz Ferdinand. Sau White Lies – Meri ştie de ce.

No, şi uite-aşa am fost plouată şi udă în Ziua Zero. Într-atât de udă cum niciodată n-o să mai fiu. Păi cum mama naibii să nu te zbengui în ploaie când Harry îmi cântă că vrea să „grow olduim together şi să di.. murim at the same time”? Sau Patrice, mânca-l-ar mama, care-mi şuşoteşte că e up in his room şi thinking of me? Orişicum, Ziua Zero a fost cea mai mişto. Nimic nu se compară cu cele câteva mii de salamandre ude care-mpărtăşeşc pasiunea morbidă pentru muzică. I look a little bit older, I look a little bit colder. Fie. Şi solistul de la Killers, care ar fi alcătuit un cuplu perfect cu Roisin Murphy. Cred că ar fi probat la outfituri cât e ziua de lungă. Şi nu numai.

Ei, şi-apoi Bestfestul propriu zis. Prima zi : Ayo, citez „muzică de fumaţi”, Motorhead – cele mai groaznice 90 de minute din viaţa mea şi apoi Moby. Şi pentru mine Moby era un nene de vreo cinj de ani, vegetarian şi gay, de care se lua Eminem în piesele lui când eram eu micuţă. Dar de unde? Avea mai multă energie decât am eu după ce mănânc 5 kilograme de ciocolată şi-mi beau cele trei cafele zilnice. Era atât de mobil că nu cred că exista loc de pe scenă nedezvirginat de tălpile adidaşilor lui – proastă alegere, btw. Dar am stat în primul rând. Şi na, asta nu a fost tocmai bine, fiindcă tot concertul m-a călărit o langustă de un metru doozeci, care mi-a râcâit bătăturile. Doamne, dar fetiţa aia mai avea niţel şi se suia pe freza mea de Amelie. Cred că încerca să facă niscaiva sex cu pelerina mea roşie, dar nu mi-am dat eu seama. Băi, te-nţeleg perfect, na, îţi place Moby. Dar asta nu îţi dă dreptul să fii aia mică şi neagră de respiră greu şi se freacă de mine. Mai ales că aveam bătăturile cât ochii ei. Îmi venea să mă-ntorc şi să-i lipesc un bracket între sprâncene, dar nu aveam loc, aşa că am lăsat-o să mai trăiască. Dar te prind eu, pitic enervant!

A doua zi a fost frustantă. Franzii au aruncat vreo 10 beţe în public şi eu nu am prins niciunul. Şi la Orbital am dansat şi dansat şi dansat. The robot, the dead robot, the non-robot, the gay robot. Cel mai tare la concerte e că poţi să dansezi ca un autist fără membre inferioare, oricum nu bagă nimeni de seamă. Mai mult, s-ar putea să creadă că nu-ştiu-ce-figură-kewl. La Silent Disco a fost tribut Michael Jackson. Şi am dansat şi-acolo.

Iar în a treia zi după Looptroop Rockers a început ploaia interioară, aşa că eu şi mademoisselle Meri, posomorâte, ne-am frichinit niţel pe Santana şi am stat la mese, cu băuturile aferente. Orişiscum, să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia de s-a gândit la Jagermeister. Ne-am bucurat de shoturi cu nesaţ. Combustibil pentru dans. :D

Asta pe scurt, o să detaliez zilele următoare cu ceva mai multă poftă. Asta a fost aşa, ca să ştiţi că-s vie şi nevătămată, dar oleacă zdruncinată.

Marţi şi cele 134376 ceasuri rele, care merită a fi biciuite

De prin decembrie, de când am aparat dentar, nu îmi mai pot roade unghiile, obicei mârşav care mi-a ocupat mai toată copilăria şi adolescenţa. De fapt, era într-atât de obsedant ticul acesta încă de când aveam vreo 4 ani. Prima mea amintire conştientă e legată de cum mă ascundeam după frigider ca să-mi rod unghiile, ascunzându-mă de soră-mea care dezaproba crunt rosul unghiilor şi care mă cotonogea de fiecare dată când mă zărea apropiindu-mi mâna de gură.

Şi am descoperit mersul la manichiură *cele 3 chestii bune ale francezilor : croissantele, ze french manichiure şi Napoleon (primul sau al treilea sau ambii)*. Ei, şi mă tot duc pe-acolo, ori săptămânal, ori când am timp, ori când nu-mi mai simt unghiile. S-a transformat dintr-un supliciu, că na, aveam 3 cioate şi mă durea numai când vedeam forfecuţa aia, într-un tabiet.

Şi ştii, toate fazele alea din filme se-ntâmplă pe bune în salon. Discuţiile pendulează de la poziţia cadelabrului răsucit la 360 de grade undeva la 5 dimineaţa şi până la cine-şi mai pune pirostriile. Manichiurista e-un fel de Dumnezeu cartieresc. Ştie tot, de la cine s-a mai mutat, cine pe cine cu cine a mai înşelat şi până la bolile de piele ale cucoanelor care mai trec pe-acolo - lucru pe care nu aş fi ţinut morţis să-l aflu, dar deh, ce nu-ţi aud urechile.

Şi se mai trezeşte câte-un babet care vine să-şi despieliţeze deştele să mă-ntrebe cât mai ţin proteza. Şi în momentul acela mă transform în Hulk. Încerc să-mi menţin calmul inexistent, iau o postură de cvasi-soprană şi-ncerc să le explic că NU ESTE O PROTEZĂ DENTARĂ FIINDCĂ AM 19 ANI, nu 123, ca ele. Şi că este temporar. Şi că nu, nu-l am fiindcă e trendy, ci fiindcă am avut nevoie de el ca să nu arăt ca Mowgli. Din ciclul babes with boobs - babe cu bube :))

Şi astăzi era mai calm decât de obicei. Am fost pusă la curent cu ce se mai petrece prin familia manichiuristei, mi s-au arătat ojele noi, mi-am spoit unghiile violet pentru prima oară-n viaţa mea şi am dat să plec. Şi EVIDENT, când m-am ridicat mi-am rupt papucul. Şi era un flip flops d-ăla imbecil, fără niciun scop anume decât a fi purtat prin curte/casă.

Am plecat de-acolo -noroc că-i aproape de casă- şi am încercat să-mi târşâi piciorul cu tot cu papucul aferent, dar arătam ca Michael Jackson în thriller, aşa că mi-am băgat piciorul *sic mie însămi!*, m-am descălţat de amândoi şi am încercat din răsputeri să-mi imaginez că nu-i mare scofală, că-s pe plajă, desculţă. Exerciţiul meu imaginativ a dat însă greş când un coclete a simţit nevoia de a-mi spune că-s în picioarele goale şi o babă s-a închinat văzându-mă. Şi am mers aşa vreo 5 metri şi dup-aia am simţit.

Am simţit durerea primordială a oamenilor peşterii care mergeam desculţi. Bolovani şi cioburi, pietre, ţărână, amibe şi toate rahaturile pe care ei or mai fi călcat. Dar eu eram varianta 2.0, eu am simţit şi cele 1000 de grade ale asfaltului. Şi atunci am început să fug ţopăind, de arătam taman ca o capră beată. Ţupa-hopa-penelopa, dă-i şi sari şi schelălăie. Şi desigur, erau toţi vecinii ca să asiste la show. Şi marea lor dilemă era de ce naiba nu îmi pun papucii-n picioare dacă-i am în mână. Oricât mi-aş fi dorit să le-arunc flip flops-ul în moalele căpăţânilor atinse de calviţie, am zis că mă arde prea tare la pernuţe, aşa că am continuat să ţupa-hopa pân' acasă. Şi cea mai dureroasă parte aici vine, căci aleea noastră nu mai e cimentuită cum trebuie de ceva timp, aşa că am păşit pe ciment denivelat şi sfărâmiţat. Şi apoi am dat de gresie. Doamne, ce minune e şi gresia asta. E sublimă.

Şi am mers să mă spăl pe picioarele sângerânde - şi nu, nu exagerez, picioarele mele arată de parcă am tras la coasă toată ziua pe un câmp din Ucraina. Apă rece. Ah, iarăşi sublim. Şi apoi covorul, unde-am mai scăpat o-njurătură printre bracketsi. Şi mi-am adus aminte că îmi lăsase soră-mea o pereche de scârnăvii d-astea, pe care eu le-am desconsiderat şi aruncat într-un ungher sinistru al casei, spunându-mi că sunt cele mai odioase încălţări de când s-a descoperit focul. Nici prin curte nu i-am purtat de urâţi ce sunt.

Şi acum ghiciţi ce am în picioare dacă nu doi brontozauri dintr-ăştia de plastic, care sunt chiar foarte confortabili, dar la fel de iritanţi estetic.

Măcar am manichiura frumoasă, dacă tot şchiopătez cu ambele picioare.

Zăpaaaaadă şi steluţe

Ţeapă. Nu avem zăpadă, iar acest post, întârziat, căci viaţa mea din ultimul timp este atât de plină de alte chestii încât mă exclude pe mine -patetiiic, are rolul de a soma toamna pentru că ne fagocitează iarna. Adică dom'le, vreau magie, beculeţe cu bun gust, bulgăraşi şi cozonac, nu frunze mucegăite şi oameni fără fulare colorate.

Bun, gata cu smiorcăiala. Punctul al doilea pe ordinea zilei este nenea ăsta de la Universitate care strânge bani pentru un ONG inexistent. Şi culmea, încă mai are succes la unii şi alţii, ale căror drumuri îi aduc arareori prin mirificul centru. Poreclit de mine "greieraş", fiindcă pare mai degrabă să orăcăie greiereşte decât să scoată silabe articulate şi coerente, nenea ăsta strânge bani pentru un copil cu leucemie. Odată, din spirit civic izvorât din respectul pe care îl nutresc pentru oamenii care lucrează în cadrul ONG-urilor, l-am întrebat cum se numeşte fundaţia şi după ce a bojbăit furios un mieunat greieresc, mi-a lăsat de înţeles faptul că l-am lezat. Adică ce, el îmi cere bani pentru o cauză nobilă şi eu îi contest spiritul altruist? En fin.

Ce trebuie reţinut e faptul că în aceeaşi seară, individul plescăia fericit la nişte cartofi de la Mc Donalds. Bănuiesc că din banii celor care nu ştiu de stratagema lui diabolică. Oricum, ce om. Să profiţi ca lişiţa de pe urma fărâmei de bunătate care ne-a rămas şi nouă în suflet.

"The rich would have to eat money, if the poor wouldn't provide the food"

Apoi, când eşti student începe să existe brusc noţiunea de trafic. Ştiu orele de vârf, prefer să întârzii ca să evit conglomeratul de oameni şi mă scot din sărite cei care staţionează pe partea stângă a scărilor rulante. Poate chiar mă grăbesc. dacă nu-ţi rămâne piciorul prins în scară, nu ai nicio scuză pentru faptul că eşti un junghi pentru mine. Setea de cunoaştere, noţiunile pe care încerc să le asimilez în timpul cursurilor, toate acestea întârziate de un ciumpalac imobil şi nesimţit sau de o ţoapă.

Dacă nu ne mai auzim şi scriem până la Crăciun, vă doresc sărbători bursucele, adică foarteee calde şi pufoase, alături de cei dragi. Vă urez să nu întârziaţi, să nu aveţi deadline-uri şi să luaţi toate examenele în sesiune. Ciocolată, pufuleţi şi multă voie bune. Şi atunci când viaţa face mişto de voi, puneţi-i piedică.