De azi înainte mă găsiţi pe www.luluts.ro :) Încep să scriu un nou capitol.
Saturday, November 6, 2010
Thursday, October 7, 2010
Rom, my way
De câteva zile toată lumea sporovăieşte despre noul ROM. Brusc, sunt cu toţii în măsură să-şi dea cu părerea despre o campanie care poate că nici nu îi priveşte. În fine, părerile se-mpart în două mari categorii. Ăia care dispreţuiesc ciocolăţica brand de ţară, care îi acuză pe care au avut ideea de mediocritate şi de ticăloşenie creativă şi ăia cărora le place noua direcţie, care apreciază îndrăzneala şi elanul.
M-au abordat, dat fiind că-s un publicitar junior, mulţi prieteni indignaţi. Cât de naşpa, cum au putut să facă aşa ceva, au dat România la schimb pe SUA, mon dieu, ce grozăvie etc etc. Şi le-am răspuns tuturor aceeaşi chestie. Când eşti în maşină pe DN şi treci pe lângă panourile în care doi copilaşi stau sub un jgheab nu simţi nimic. E drept că le vezi, dar nu-ţi stârnesc nicio reacţie şi se evaporă în 2 secunde. Noul ROM nu e aşa. Îţi place sau nu. E o delimitare strictă, o reacţie emoţională puternică - fie că eşti de acord cu noua abordare, fie că nu. Ciocolata asta te face să simţi ceva pentru ea. Ţi-a intrat în cap. O urăşti şi-i acuzi pe cei care au trântit stelele americane pe ambalaj (SUA e naşpa, huooo, bleaha bleaha) sau empatizezi, fiindcă-ţi place coioşenia ideii.
Pentru mine ăsta nu e badvertising. Eu apreciez campaniile şi execuţiile care-mi declanşează imediat un sentiment de respingere sau de ataşament faţă de marca respectivă. Şi campania ROM e buzz-worthy. Toţi au o părere despre ea, toţi au văzut spoturile, toţi discută pe marginea subiectului. O fi pe bune, n-o fi pe bune, cui îi pasă?
E o campanie care exploatează în mod deştept insightul ăsta ("Vin americanii" a fost una dintre ideile-forţă ale rezistenţei anti-comuniste decenii întregi) şi care a deconspirat, într-o săptămână, un patriotism latent în foarte mulţi români. McCann, me likey. Aţi dat o lecţie frumoasă de buzz marketing.
Later edit: www.romautentic.ro :D Buzz marketing, ftw!
M-au abordat, dat fiind că-s un publicitar junior, mulţi prieteni indignaţi. Cât de naşpa, cum au putut să facă aşa ceva, au dat România la schimb pe SUA, mon dieu, ce grozăvie etc etc. Şi le-am răspuns tuturor aceeaşi chestie. Când eşti în maşină pe DN şi treci pe lângă panourile în care doi copilaşi stau sub un jgheab nu simţi nimic. E drept că le vezi, dar nu-ţi stârnesc nicio reacţie şi se evaporă în 2 secunde. Noul ROM nu e aşa. Îţi place sau nu. E o delimitare strictă, o reacţie emoţională puternică - fie că eşti de acord cu noua abordare, fie că nu. Ciocolata asta te face să simţi ceva pentru ea. Ţi-a intrat în cap. O urăşti şi-i acuzi pe cei care au trântit stelele americane pe ambalaj (SUA e naşpa, huooo, bleaha bleaha) sau empatizezi, fiindcă-ţi place coioşenia ideii.
Pentru mine ăsta nu e badvertising. Eu apreciez campaniile şi execuţiile care-mi declanşează imediat un sentiment de respingere sau de ataşament faţă de marca respectivă. Şi campania ROM e buzz-worthy. Toţi au o părere despre ea, toţi au văzut spoturile, toţi discută pe marginea subiectului. O fi pe bune, n-o fi pe bune, cui îi pasă?
E o campanie care exploatează în mod deştept insightul ăsta ("Vin americanii" a fost una dintre ideile-forţă ale rezistenţei anti-comuniste decenii întregi) şi care a deconspirat, într-o săptămână, un patriotism latent în foarte mulţi români. McCann, me likey. Aţi dat o lecţie frumoasă de buzz marketing.
Later edit: www.romautentic.ro :D Buzz marketing, ftw!
Wednesday, October 6, 2010
Mbub, part II
Aparent există foarte mulţi indivizi curioşi să-mi afle trecutul de înamorezată, aşa că pentru a le face viaţa mai uşoară şi mai satisfăcătoare am decis să continuu postul precedent.
Uitasem să vă povestesc de V., iubirea mea între 9 şi 12 ani. După ce m-a ignorat vreo 2 ani, am vrut să-l pup (eu şi sora lui am fost şi suntem în continuare foarte bune prietene). Aşa că într-o zi, pe la prânz, în casa lor a avut loc o desfăşurare majoră de forţe. Stătea la etajul 1. Am urcat scările tiptil şi there he was, frumosul adormit pe canapeaua din bucătărie. Am experimentat în 2 minute tot spectrul coloristic. M-am înverzit, înrozit, albăstrit şi până la urmă, după ce l-a pupat şi sora lui ca să mă convingă că doarme buştean, tot nu am reuşit să intru în bucătăria aia. Mi-era ruşine, aveam genunchii gelatină şi am decis că trebuie să aplic o alta strategie. Aşa că m-am fardat cu tot ce am găsit pe la mama prin portfard. Asta deoarece V., care avea 11 ani, îşi dorea să nu mai fiu atât de copilăroasă. Data viitoare când am ieşit la joacă m-am prezentat în faţa cavalerului cu faţa sorcovită. Nu i-a plăcut, fiindcă eram un fel de mini-Joker mult mai zbanghiu.
Totuşi. iubirea mea pentru V., profundă şi necondiţionată, a fost umbrită de o pasiune inopinată pentru .. Enrique Iglesias. Şi să nu vă prind că îndrăzniţi să fiţi răutăcioşi, fiindcă, în apărarea mea, avem 11 ani. Bine măcar că nu era un puber cântăcios. Am lipit postere cu latino loverul meu pe toţi pereţii din cameră, îi ştiam tot repertoriul, fiecare notă muzicală, fiecare apariţie în reviste gen Bravo, Popcorn etc. Ştiu şi acum că are 1, 96 (?), că e cu o domnişoară rusoaică care bate mingiuţe de tenis şi că a cântat în România când s-a lansat MTV Romania, în 2005.
Şi au fost şi momente mai puţin cretine, dar pe acelea le păstrez pentru mine, că şi-aşa m-am defăimat într-o manieră dubioasă. Şi mi-am dat seama că atunci când eşti mic, panoplia de senzaţii care te încearcă la gândul celui de care-ţi place este mult mai variată şi intensă ca acum. Cumva, era foarte mişto atunci când îţi cerea cineva prietenia şi te-ntâlneai cu el pe holurile liceului - în timpul orelor, când cereai voie la baie. :)
Uitasem să vă povestesc de V., iubirea mea între 9 şi 12 ani. După ce m-a ignorat vreo 2 ani, am vrut să-l pup (eu şi sora lui am fost şi suntem în continuare foarte bune prietene). Aşa că într-o zi, pe la prânz, în casa lor a avut loc o desfăşurare majoră de forţe. Stătea la etajul 1. Am urcat scările tiptil şi there he was, frumosul adormit pe canapeaua din bucătărie. Am experimentat în 2 minute tot spectrul coloristic. M-am înverzit, înrozit, albăstrit şi până la urmă, după ce l-a pupat şi sora lui ca să mă convingă că doarme buştean, tot nu am reuşit să intru în bucătăria aia. Mi-era ruşine, aveam genunchii gelatină şi am decis că trebuie să aplic o alta strategie. Aşa că m-am fardat cu tot ce am găsit pe la mama prin portfard. Asta deoarece V., care avea 11 ani, îşi dorea să nu mai fiu atât de copilăroasă. Data viitoare când am ieşit la joacă m-am prezentat în faţa cavalerului cu faţa sorcovită. Nu i-a plăcut, fiindcă eram un fel de mini-Joker mult mai zbanghiu.
Totuşi. iubirea mea pentru V., profundă şi necondiţionată, a fost umbrită de o pasiune inopinată pentru .. Enrique Iglesias. Şi să nu vă prind că îndrăzniţi să fiţi răutăcioşi, fiindcă, în apărarea mea, avem 11 ani. Bine măcar că nu era un puber cântăcios. Am lipit postere cu latino loverul meu pe toţi pereţii din cameră, îi ştiam tot repertoriul, fiecare notă muzicală, fiecare apariţie în reviste gen Bravo, Popcorn etc. Ştiu şi acum că are 1, 96 (?), că e cu o domnişoară rusoaică care bate mingiuţe de tenis şi că a cântat în România când s-a lansat MTV Romania, în 2005.
Şi au fost şi momente mai puţin cretine, dar pe acelea le păstrez pentru mine, că şi-aşa m-am defăimat într-o manieră dubioasă. Şi mi-am dat seama că atunci când eşti mic, panoplia de senzaţii care te încearcă la gândul celui de care-ţi place este mult mai variată şi intensă ca acum. Cumva, era foarte mişto atunci când îţi cerea cineva prietenia şi te-ntâlneai cu el pe holurile liceului - în timpul orelor, când cereai voie la baie. :)
Subscribe to:
Posts (Atom)
